Lună: iunie 2014

LATENT ÎN AȘTERNUDURI (1)

Publicat pe Actualizat pe


/ Poerezie ermetică dedusă ”Din ceas, dedus”. De Ion Barbu.  /

 

Din ceas, sedus adâncul acestor calde plete,
Clepsidră amforată în plin cutremurmúr.
Vâslind pe înecarea ibovnicei egrete,
Vârtelnic germinează un foc fecund, impur.

 

Satir latent! Poetul captiv în întruparea
Din gemete de alge.  Te pierzi în descărnări.
Şi pântec iscodește ascuns, cum depravarea
Meduze-n așternuduri. Dogoarea seacă mări.

 

(Va urma o versiune mai puțin ermetică. Cândva.)
Reclame

Perle din caietul grefierului (1983)

Publicat pe Actualizat pe


(articol publicat și aici)
Săptămâna trecută am făcut curățenie în arhiva personală și am dat peste un material care l-ar scula din morți și pe nemuritorul Caragiale.??????????
Se întâmpla în 1983. Miliția împlinea frumoasa vârstă de 34 de ani bătuți pe muche (delicios arhaism!). Și s-a gândit instituția să-i bată și pe ”buche”, tipărind un ziar de 4 pagini. Jumătate cu omagii închinate Partidul Comunist, jumătate cu diverse.
Ei, bine, la ”diverse” am dat peste rubrica ”DIN CAIETUL GREFIERULUI”. Instinctual, m-a dus gândul la nenea Iancu, așa că mai jos găsiți, încolonate, extrase din ”Telegramele” lui Caragiale, respectiv mostre de umor involuntar emis în sălile de judecată comuniste.
Consumați cu încredere:

 

 

TELEGRAME …

de I.L. Caragiale (1901)

DIN CAIETUL GREFIERULUI…

                   de Ziua Miliției Române (1983)

Onor. prim-ministru Bucureşti.
Directoru prefecturi locale Raul Grigoraşcu insultat grav dumnezeu mami şi palme cafinè central. Ameninţat moarte. Viaţa onorul nesigure. Rugăm anchetat urgent faptu.
Costăchel Gudurău
avocat, aleg. coleg. I, fost deputat.
”Și croitorul mi-a strîmtat pantalonii încît mi se văd intestinele din mine și rog instanța să ia împotriva lui măsurile art. 164 c. Penal – sabotaj.”
Ziarului „Aurora Română” Bucureşti.
Az pitrecut scenă nostimă piaţa noastră. Madam Atenaisa P. al cărui nume trecem sub tăcere, care părăsit soţul cetăţean onorabil, pentru romanse cu individ infam localitate, întâlnind nefericitul soţ, căpătat bună lecţie moralitate în public, care aprobat. Această fimee fără inimă neroşind ameninţat cu sbiri puteri, deoarece complicele directoru prefecturi.
”Și atunci s-a ridicat la mine ca un criminal și mi-a aplicat o lovitură carată în care a comis mie o falsă moarte numită muribundă.”
Onor. prim-ministru Bucureşti.
A doua oară atacat palme picioare piaţa endepedenţi acelaş bandit director scandalos însoţit sbiri. Situaţia devenit insuportabilă. Oraş stare asediu. Panica domneşte cetăţeni.
Costăchel Gudurău
avocat, ecţetera.
”Am copilărit împreună cu inculpatul și știu despre acesta că este un băiat serios care nu a mai săvârșit nicio faptă penală sau să provoace scandal în comună. În prezent, nu lucrează, pentru că abia s-a eliberat din penitenciar.”
M. sale regelui Sinaia
Bandiţi regimului acest secol lumină bagiucurind constituţia ce aţi giurat voit ucidi di două ori cafinè central şi piaţa endepedenţi fratemeu fost reprezentant naţiuni. Victima frică merge telegraf sigur al treilea atentat bandiţi. Implorăm garanţia vieţi onorului contrar siliţi face justiţie singuri. Trăiască Dinastia.
Iordăchel Gudurău
mari propietar, aleg. col. I, fost senator.
”Acest Leonte ce așteaptă de la instanță față de boala lui și anume clemență, nu se știe cît timp această boală mai poate să-l tolereze pe el” (din depoziția părții vătămate – furt avutul personal – în dosarul nr.x)
Onor. prim-ministru Bucureşti.
Fratemeu Costăchel Gudurău avocat, alegător col. I, fost reprezentant naţiuni ligitimă aparare contra treilea atac mişelesc bandiţi ameninţând viaţa, fost az arestat procoror. Victima arest torturată ca inchiziţă. Cuţitul os.
Iordăchel Gudurău
mari propietar, aleg. col. I, fost senat.
”Sînt în concediu și din această cauză nu știu prețul fripturii” (din depoziția barmanului I.V. )
Ecs. sale ministru Justiţiei Bucureşti.
Bandă desperată opozanţi îndârjiţi sub conducerea Costăchel Gudurău, Iordăchel Gudurău şi nepot Gudurău, Albert divorsat Atenaisa Perjoiu, atacat directoru prefecturi faţă grădina primării. Acesta aparat bastonu, lovit cap Iordăchel, Costăchel tras revolver spart glob lampa centrul grădini electrică. Panică, asasin arestat. Luăm prim interogatoriu. Garantăm invenţiuni fictive torturile.
Procuror trib. X…
”Nu recunosc că am dat drumul la porci, pînă la etatea asta.” (din declarația contravenientului P.C., în dosarul X, care a fost amendat întrucât porcii săi au distrus o parte din recolta C.A.P.)
M. sale regelui Sinaia
Fratemeu Costăchel omorât torturi secret beciurile poliţiei locale. Familia orfană cerem liberarea cadavrului reclamând satisfacţie la picioarele tronului. Trăiască Dinastia.
Iordăchel Gudurău
mari ecţetera, ecţ.
”Vă rugăm tovarășe președinte să dispuneți să se trimită adresă la E.C.G.L. pentru a răspunde cînd am fost racordată eu la rețeaua de canalizare.”.
Ministre interieur Bucarest
N’acceptez point démission cousin Raoul. Pauvre jeune homme, embêté par cochons opposition, veut faire coup de tête. Ne point se fier aux criailleries de ces canailles. Si Raoul se retire, ce crétin de préfet capable de tout compromettre. Pourrais plus garantir situation locale.
Se duce dracului giudeţul.
Ami
Général Grégoraschco.
Tovarășe președinte, de ce să nu credem că Jean Valjean a furat o pîine pentru că-i era foame?” (din apărarea inculpatului T.D. )

 

Așteptându-l pe Nietzsche (2) – Calul din Torino

Publicat pe Actualizat pe


/ ”Calul din Torino” – între coșmarul dostoievskian, delirul nietzscheian și absurdul lui Beckett /
Torino, Piața Carlos Alberto, 3 ianuarie 1889. Un birjar încearcă fără succes să-și determine calul să înainteze. Furibund, vizitiul începe să-și biciuiască fără milă bidiviul. La scenă asistă și filosoful german Friedrich Nietzsche, care are un acces de compasiune și sare la gâtul animalului, izbucnind în plâns.  La scurt timp, i se declanșează primele simptome severe ale nebuniei care îl va chinui mai bine de zece ani, până la moarte. (articol demarat AICI.)
La 122 de ani distanță, regizorul ungur Bela Tarr se hotărăște să ecranizeze o poveste cu o simbolistică revendicată direct din întâmplarea torineză – ”Calul din Torino”, producție 2011.
Filmul nu este despre Nietzsche. Dar poartă amprenta spiritului lui. Vocea povestitorului ne pune în gardă, la începutul filmului, că întâmplarea din Torino a fost punctul de plecare al scenariului.  
Calul din Torino” este o ficțiune-parabolă închipuită de Tarr despre calul îmbrățișat de Nietzsche la Torino și despre stăpânii săi – un bătrân și fiica sa. Unici locuitori ai unei pustietăți, într-o casă imemorială, degradată, plantată într-un câmp arid, în imediata vecinătate a unei fântâni. O consistentă mostră de minimalism vizual, scenografic și  verbal.
 Bela Tarr a ales să imagineze pe peliculă  6 zile din viața celor 3. Ultimele 6, probabil(?).
Coloana sonoră, admirabil croită de Mihaly Vig pe ”gloom”-ul peliculei, induce încă din start o stare care (in)evoluează de la monoton-apăsător la deconcertant-delirant:

 

În primele cadre, bătrânul (Ohlsdorfer) se întoarce acasă într-o căruță trasă de cal. Ambient de stepă stearpă: arbuști desfrunziți, buruieni uscate, praf  răscolit  de vântul care bate fără încetare, cadre alb-negru dominate de griuri mohorâte.
Calul din Torino 1 1
Ajuns acasă, bătrânul este întâmpinat de fata sa, care se grăbește să îl ajute. Găsim o relativă dinamică a personajelor, dar e numai o iluzie. Dinamismul se va estompa dramatic spre final. De fapt, cinematica din imagine are un tâlc descoperit mai jos:
Calul din Torino 2
Existența celor doi se împarte între două lumi – ”înăuntru” – ”afară” –  care vor evolua treptat dintr-un raport de complementaritate într-unul de contopire funestă.
Alternanța ”înăuntru – afară” este dihotomică. ”Afară” este habitatul ostil, parcă dezlocuit de vântul haotic.  ”Înăuntru” e spațiul silit, aproape penitenciar, preaplin de tăcerea unor oameni care nu au ce să-și spună.  ”Afară” e teritoriul interzis oricărei simbioze dintre om și natură. ”Înăuntru”, e spațiul  coexistenței tată-fiică, fără alte virtuți familiale în afara unor automatisme necesare supraviețuirii comune.  
Totul, în limitele unei rutine ritualice care, pe parcursul celor  6 zile, va fi progresiv devitalizată.
Camera zăbovește adesea pe cadre picturale, chiar în absența policromiei. Regizorul insistă pe imagini-emblemă, creându-ne senzația de timp încremenit. Este și cazul cadrului cu fata țintuită în fața ferestrei, uitându-se spre afară, ca o senzație de arest la domiciliu:
Calul din Torino 3
Senzația se accentuează atunci când cadrul ferestrei este umplut de silueta gârbovită a bărbatului:
Calul din Torino 3 barbatul in fata ferestrei
Iar senzația devine copleșitoare atunci când regizorul ne dezvăluie tabloul dintr-un unghi diferit. Greu de închipuit o atmosferă mai apăsătoare. Siluetele celor doi zac într-o tăcere devenită limbaj ambiental. Tăcerea – personaj secundar omniprezent. Căpătăm senzația că obiectele de decor suferă un proces de sublimare în tăcerea aproape materializată.
Calul din Torino 6 natura moarta cu batran fata rufe masa scaune
Activitățile celor doi se reduc la câteva automatisme repetate aproape invariabil:
Fata îl ajută pe tată să se îmbrace-dezbrace (bărbatul este infirm, are mâna dreaptă inertă). Fata iese afară pentru a aduce apă cu gălețile de la fântână. Fata curăță grajdul. Fata pregătește masa . . . 
Calul din Torino 4 cratita cu cartofi fierti
O scenă de antologie, în continuare. Bătrânul înfulecă literalmente un cartof fiert. 
⌈Mâna sa dreaptă este inertă, spuneam. Regizorul  nu explică de ce, nici nu sugerează. E posibil să fie brațul care acum pătimește după ce a biciuit calul în prezența lui Nietzsche. Ipoteza este cu atât mai viabilă, cu cât (vă rog să observați) ochiul drept al lui Ohlsdorfer este acoperit de pleoapa atrofiată. Este același ochi drept, care și lui Nietzsche îi cedase la vârsta de 29 de ani! Regăsim, deci, un transfer de suferință de la Nietzsche la bătrân, ca un blestem care lucrează lent și sigur.⌋
Bătrânul răzuiește coaja cartofului cu unghiile mâinii sănătoase. Apoi mărunțește miezul fierbinte cu poftă și duce la gură fragmentele de cartof, schimonosindu-se din cauza arsurii. Este o voluptate care contrastează strident cu  apatia manifestată în restul timpului:
Calul din Torino 4
Am citit că Tarr s-ar fi  inspirat din tabloul lui Van Gogh, ”Mâncătorii de cartofi”:
Vincent_Van_Gogh_-_The_Potato_Eaters
Aici, un instantaneu care ne trimite cu gândul la un Don Quijote mahmur, sisific, înfrânt:
Calul din Torino 5
La un moment dat, monotonia familiei este întreruptă de un vizitator sosit să cumpere palincă. Acesta sparge tăcerea cu un monolog semi-delirant inspirat din filosofia lui Nietzsche, despre degradarea umanității, despre responsabilitatea lui Dumnezeu față de extincția morală a omenirii și, finalmente, despre moartea lui Dumnezeu. Incoerent, dar premonitoriu. Parcă intuim starea de delir din ultimii ani de viață ai lui Nietzsche.
Calul din Torino 6 om filosofand ciudat
Calul. Declanșatorul crizei lui Nietzsche. Refuză mâncarea. Refuză inclusiv să mai tragă la căruță (protest mut față de biciuirea din Piața Carlos Alberto!?). Practic, condamnă familia la imobilitate, la izolare completă.
Calul din Torino 7 calul
Emblematice sunt ieșirile fetei cu gălețile la fântână, înfruntând vântul potrivnic. La începutul filmului, cameramanul urmează pașii fetei,  împărtășind parcă aceeași povară ritualică:
Calul din Torino 5 1 femeia merge la fantana
Apoi, ieșirile fetei se izbesc de o ceață mată, aproape materializată. Camera o urmează încă prin atmosfera din ce în ce mai ostilă:
 
Calul din Torino 7 femeia merge la fantana ceatza
Spre final, însă, camera rămâne în cadrul ușii casei, urmărind de la distanță mersul greu al fetei. Camera știe deja. Și ne avertizează și pe noi. Fântâna a secat. Fata se va întoarce cu gălețile goale. Viața primește un avertisment crucial:
Calul din Torino 9 femeia la fantana, camera ramane in cadrul usii
Dispariția apei din fântână fusese profețită deja. Cu o zi înainte, cei doi fuseseră distrași din ritualul consumării de cartofi de un zgomot. Un zgomot care punea în pericol monotonia cotidiană.
Calul din Torino 8 ambii la masa atenti la zgomote afara
Un grup de țigani aflați în drum spre America. Se opriseră să ia puțină apă din fântână. Inacceptabil pentru bătrânul Ohlsdorfer, captiv al stării avansate de alienare:
Calul din Torino 8 gonesc tiganii
Țiganii pleacă în grabă, nu fără a-i arunca blesteme bătrânului sociopat.
În schimb, un țigan bătrân apucă să îi lase fetei o carte. Spre seară, fata buchisește greoi primele pagini. Citește despre o apropiată penitență. ”Locurile sfinte au fost pângărite.” Despre Dumnezeu și lucrările sale e scris la timpul trecut: ”Domnul a fost cu voi! Dimineața se va transforma în noapte. Iar noapte nu va mai fi. . .”:
Calul din Torino 8 țiganii au plecat, fata citeste cartea
Nicio speranță de a mai putea trăi aici. Cu fântâna secată, a doua zi de dimineață, cei 3 pleacă. Dar, cum calul a refuzat să tragă la căruță, iar bătrânul este infirm,  fata  este nevoită să apuce de oiște și să tragă. Un moment zguduitor:  oiștea nu e altceva decât o cruce.  Iar Golgota nu e departe. . .
Calul din Torino 10 femeia duce oistea carutei
Cei 3 osândiți la migrație urcă anevoios dealul Golgotei, dar nu spre a fi răstigniți. Ci pentru a răzbate ”dincolo”. Dincolo de condamnare. Dincolo de penitență. Apare în scenă și un copac solitar, desfrunzit, dar încă vertical. Cât timp e verticalitate, mai e o speranță.
Calul din Torino 11 femeia duce oistea carutei pe deal
O paranteză, devenită obligatorie. Există în acest film trimiteri inclusiv la piesa lui Beckett, ”Așteptându-l pe Godot”.
Acolo, personajele principale, Vladimir și Estragon, așteaptă o salvare de la un anume Godot, iluzoriu așteptat până la finalul piesei.  Cei doi nu caută salvarea în ei înșiși. Sunt incapabili de o ieșire din impas prin forțe proprii. Iar spre finalul piesei apar slăbiciuni umane extreme – tentațiile suicidare. Încearcă să se spânzure de o salcie, fără succes (se rupe funia). Iar piesa se încheie simptomatic. Cei doi își provoacă limitele curajului, încercând o evadare din pasivitatea cronică:
” – Vladimir: O-ntindem?
   – Estragon: Hai.
Nu se mișcă din loc. ”
Așa se încheie piesa. Iar acest ”Nu se mișcă din loc”, care contrazice intenția verbalizată de a ”o-ntinde”, este condamnarea definitivă, tacită, la pasivitate. Este renunțarea la acțiune, autocondamnarea la așteptare, poate chiar la moarte lentă, deși critica nu a căzut la pace în privința semnificațiilor beckettiene.
Mutându-ne la ”Calul din Torino”, familia&calul fac mai mult decât Vladimir&Estragon. Cei trei chiar pleacă în căutarea salvării, constatăm că personajele dispar după deal. Rămâne în urmă doar vânturarea frunzelor prin pustiul dez-umanizat.
Calul din Torino 12 au disparut dupa deal
Dar, lovitură de teatru (film!?)! 
După câteva secunde, îi revedem revenind aproape inexplicabil în câmpul nostru vizual. Au realizat deșertăciunea evadării din condiția lor de învinși. Se întorc în carapacea lor de oameni. Au ratat șansa unei noi deveniri, au ratat accederea către statutul de Supraom creat de însuși Nietzsche. O specie superioară care să se autodepășească și să conducă plebea către autodeterminare absolută, chiar în absența unui Dumnezeu, negat vehement de Nietzsche.
Calul din Torino 13 reapar de dupa deal
După ce se întorc acasă, regizorul inversează dramatic focusul obiectivului. În primele zile, aparatul de filmat  urmărea fata din interior, uitându-se pe geam. Pentru prima dată, obiectivul rămâne afară, iscodind spre interior. Fata devine o simplă fizionomie inertă în spatele ferestrelor. Sentimentul întemnițării în propriul spațiu vital devine strivitor:
Calul din Torino 14 chipul fetei, ca o stafie, la fereastra
Iar camera se apropie sadic de chipul încremenit. Privire în moarte silnică:
Calul din Torino 15 chipul fetei, ca o stafie, la fereastra
 Ajungem în ziua a 6-a. Dar nu mai e ”zi”. Vă amintiți? ”Dimineața se va transforma în noapte”.  Dumnezeu a murit(?). Au fost 6 zile ale Genezei sau ale unei Deconstrucții planificate? Regizorul ne dă indicii, dar ne lasă libertatea de intepretare:

Calul din Torino 16 trebuie să mâncăm

 
”Trebuie să mâncăm”, spune tatăl. Dar fata refuză mâncarea. Calul probabil a și murit în grajd.  Decorul nu mai există. ”Afară” s-a contopit cu ”înăuntru”, e întuneric peste tot. Iar povestitorul ne informează ”Afară este tăcere de mormânt, furtuna s-a terminat.”. 
Trebuie să mâncăm”. (Parcă aud ecoul lui Labiș – ”Mânânc și plâng. Mănânc.”). Instinctul de supraviețuire trăiește. Dincolo de mormântul ambiental, palpită viața. Tarr ne lasă cu o speranță. Final deschis.
Trebuie”. Nu înseamnă că vor și mânca până la capăt. Rămânem suspendați, ca și la Beckett:  ”Plecăm”, dar nu ne mișcăm încă din loc. Îl așteptăm pe Godot, dar căutăm soluții.
L-am aștepta și pe Nietzsche. Parcă simțim nevoia unuia dintre verdictele sale nihiliste. Și parcă nu. Pentru că l-am simțit peste tot (chiar și acolo unde regizorul i-a eludat filosofia). În tăcerea generalizată, în negarea divinității, în abandonul de sine, în întunericul impus, în implacabilul situației, dar și în realitatea alter-nativă.  
Nihil sine Nietzsche.
Finalurile deschise sunt cele mai fascinante.
(fotografiile sunt extrase din materiale video găsite pe youtube.com )

AȘTEPTÂNDU-L PE NIETZSCHE (1) – Coșmarul

Publicat pe Actualizat pe


/ ”Calul din Torino” – între coșmarul dostoievskian, delirul nietzscheian și absurdul lui Beckett /
640px-Friedrich_Nietzsche_drawn_by_Hans_Olde
Nietzsche – desen de Hans Ole
Torino, Piața Carlos Alberto, 3 ianuarie 1889. Un birjar încearcă fără succes să-și determine calul să înainteze. Furibund, vizitiul începe să-și biciuiască fără milă bidiviul. La scenă asistă și filosoful german Friedrich Nietzsche, care are un acces de compasiune și sare la gâtul animalului, izbucnind în plâns.  La scurt timp, i se declanșează primele simptome severe ale nebuniei care îl va chinui mai bine de zece ani, până la moarte.
Criza lui Nietzsche din 1889 a apărut pe un fond maladiv care pusese stăpânire pe trupul lui încă din copilărie. Dureri repetate de cap încă de la 9 ani, probleme cu vederea – culminând cu orbirea ochiului drept la 29 de ani, apoplexie, sifilis  și demență spre finalul vieții. O viață sub semnul insuficiențelor fizice, prin contrast cu strălucirea sa spirituală.
Nietzsche a fost un mare admirator al lui Dostoievski. Și este extrem de probabil ca biciuirea calului din Torino să fi declanșat în el o asociere insuportabilă cu sfâșietorul coșmar al lui Raskolnikov din ”Crimă și pedeapsă”. Firește, nu pot aduce argumente în acest sens, dar simbolistica e seducătoare și fecundă. Și, oricum, nimeni nu a reușit să îl diagnosticheze cu exactitate pe Nietzsche.
Reamintesc. În ”Crimă și pedeapsă”, Raskolnikov își trăia zbuciumul său moral legat de crima pe care plănuia s-o comită.  Tânărul ex-student se înveșmântase într-un cod moral napoleonian al eludării, chiar al depășirii condiției umane, al înfăptuirii unei crime ”mici” în slujba unor aspirații mărețe. Grandomania îi atrofiase simțul realității, al moralei.
Într-o noapte, se visează copil, alături de tatăl său, în orașul natal, fiind martor la schingiuirea pînă la moarte a unei mârțoage de către stăpânul ei beat.  Este un coșmar din care maturul Raskolnikov se trezește cu sentimentul îndoielii față de legitimitatea morală a crimei pe care urma s-o înfăptuiască în viața reală. Dar tot va comite crima, cauționat de repere morale eronate. Apoi e măcinat  de noi contradicții interne care îl întorc către o necesară purificare prin căință și prin ispășire.
Ca și Raskolnikov,  Nietzsche nu e străin de sentimentul înălțării deasupra semenilor săi. Dar, spre deosebire de personajul dostoievskian, filosoful demonstrează o dotare intelectuală corelativă superiorității pe care o afișează. În ultima sa carte, ”Ecce homo”, își face explicită conștiința propriei valori – ”Eu vin din înălţimi pe care nici o pasăre nu le-a întâlnit în zborul ei, cunosc abisuri în care nu s-a rătăcit încă nici un picior de om. Mi s-a spus că e cu neputinţă să mi se mai lase din mâini o carte de-a mea odată ridicată – eu tulbur până şi odihna de noapte”. . . Scria aceste rânduri cu un an înainte de declanșarea ireversibilei degradări mintale.
Nietzsche, în schimb, trăiește coșmarul biciuirii calului pe viu. Izbucnirea lui isterică este un semn al regresiei sale mentale, al infantilizării sale emoționale, care îi va accelera deteriorarea fizică până la moarte.
Departe de mine de a echivala rătăcitul Raskolnikov cu titanul Nietzsche. Dar am considerat necesar să creionez contextul unei întâmplări pe care o voi continua în articolul următor. Și, ca să îl citez pe filosoful german, sper să vă tulbur și eu puțin odihna de noapte. . .
(Nimic despre Beckett, deocamdată 🙂 )
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Articol scris în cadrul rubricii PSIluneala.
Tema săptămânii este ”Coșmarul”.  Cu un simplu click, găsiți o sumedenie de coșmaruri inspirate. Din realitate . . .

DE CE ”IUBIȚI PERVERȘII”. VOI, FEMEILE.

Publicat pe Actualizat pe


Public un nou articol resuscitat de pe defunctul blog,  ușor modificat ”genetic” pentru actualul blog.  Pe 13 Octombrie 2013, postasem o critică la adresa best-seller-ului ”De ce iubim femeile” al lui Cărtărescu. Și nu mi-am schimbat părerea.

 –––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Am citit și eu De ce iubim femeile. Acum 8 ani. Integral.  Povestire după povestire. Unele istorisiri mi-au relativ plăcut, altele mi-au indus doar o stare de confort emoțional. Neprovocator. (Cu toate acestea, Cărtărescu rămâne un reper obligatoriu în istoria ultimilor 30 de ani de literatură românească.)

Lansată în colecția ”Cartea de pe noptieră”, scrierea nu și-a propus, totuși, mai mult decât o tematică  învecinare cu crema hidratantă, penseta sau cu diverse produse contraceptive (”concepte” imanente noptierei). Scopul declarat trădează mijloacele.

Totuși, aș fi avut pretenția unei cărți mai puțin fisurate logic. Dacă am închis ochii la ușurătatea povestirilor componente, în schimb, am contractat o irecuperabilă intoleranță la ultimul capitol: ”De ce iubim femeile”: ”Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care. . .”. Am constatat că femeile din universul cărtărescian sunt asemănătoare femeilor cunoscute de mine și, totuși, dintr-o specie diferită.

Cartea nu e reductibilă la acest pasaj. Dar acesta este fragmentul-sinteză a(l) gândirii-simțirii lui Cărtărescu în materie de femei. Și ar fi trebuit să fie inatacabil! State of the art! 

Acest text final m-a blocat într-un soi de Spiritus Interruptus. El conține un mesaj (probabil) involuntar subliminal. Un balans subtil între cele două sexe, dar un balans fără echivoc. 

Începând cu versul  ”Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost. . .”,  simultan cu  apologia femeilor, Cărtărescu relevă, alternativ-deductiv, și un portret implicit nestilizat, chiar abrutizat al BĂRBATULUI. 

Practic, autorul zugrăvește femeile prin opoziție cu o categorie marginală de bărbați – Homo Primitivus.  

Pe coloana stângă  am plasat pasajele cărtăresciene care fac trimitere la ”sub-specia” masculină. Pe coloana dreaptă am compus, ușor caricaturizat, portretul neromanțios al Bărbatului, derivat strict din scrierea citată.

TEXTUL LUI CĂRTĂRESCU. PENTRU FEMEI
TEXT ”PERVERTIT” PENTRU BĂRBAȚI
Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost…
Pentru că miros a transpirație și a mahoarcă de la o poștă, ca niște bărbați autoimunizați la săpun și pastă de dinți.
…şi nu asudă pe buza superioară.
Pentru că asudă pe buza superioară, iar combinația cu mucozitățile frumos scurgătoare este exact lubrifierea care îți lipsea.
Pentru că merg pe stradă drepte, cu  capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac.
Pentru că merg cocârjați, striviți de povara vinovăției de a fixa femeile ca niște maniaci, gata să le posede la primul colț de stradă.
Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că Te iubesc.
Pentru că în pat sunt îndrăzneți și inventivi  din perversitate, doar ca să-ți demonstreze cât de mult Se iubesc pe Ei, Virilii.
Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţă.
Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă ca să te facă să te simți obligată și recunoscătoare câte zile conjugale ți-o mai rezerva.
Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno.
Pentru că revistele porno sunt pentru ei  o formă de elevație supremă. Și sunt toți niște Robinson Crusoi ai navigației pornoceanice.
Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără  să le intereseze cine câştigă.
Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong cu acel aer inefabil de scandalagii care nu știu să piardă.
Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor.
Pentru că şofează, ca niște scelerați, maşini dotate opțional cu noroaie laterale, aşteptând să îi admiri când îți taie calea cu fluierături mitocănești. Tocmai când treceai și tu pe zebră, ca o gazelă inocentă.
Pentru că nu se masturbează. (pentru că sunt vaccinate antirabic, nu turbează, nu mas-turbează, nici nu se. notă comicultural)
Pentru că se masturbează ca niște pitecantropi autosexuali, în timp ce femeile stau toată ziua cu mâinile la vedere.
Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia şi proza lumii.
Pentru că se scrie pentru ei doar un sfert din poezia și literatura lumii. (Pentru că cititul e pentru ei o repetabilă povară. Sau că nu vrea ei să citească, de-aia…) Restul e literatură de așezat pe noptieră.
Pentru că poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie.
Pentru că tolerează, explicabil, gingășia gândacilor de bucătărie, când îi surprind bucățelind în haită feliile de cașcaval pané.
Pentru că în filme nu fac duş niciodată înainte
de-a face dragoste, dar numai în filme.
Pentru că în filme fac duş înainte de-a face dragoste, dar numai în filme!
Pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate.
Pentru că iau viața la mișto, ca niște infantilizați ai realității virtuale.
Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-l văd în tro­leibuz.
Pentru că sunt setați genetic să facă sex maniacal, enclavizat în orgii imaginare, cu toate femeile bune de coțăială din troleibuz.
Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund decât în reclame.
Pentru că nu-ți pun mâna pe fund decât la coadă la morcovi, la ieșirea de la Hollywood Multisex și în parc, pe bancă, cu verigheta ascunsă pe furiș în buzunarul din dreptul inimii.
Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor.
Pentru că obsesia violului e inclusă genetic doar în ADN-ul bărbaților. ADN = Antropomorfism Dezaxat Neurotic (asta doar la bărbați!)
Pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează.
Pentru că n-au de fiecare dată orgasm. Și chiar dacă n-au orgasm, ei tot ejaculează. Pentru că sunt bărbați și n-au nevoie să mimeze că sunt femei !!!
Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva.
Pentru că sunt bărbați, pentru că nu sunt femei, deși nimic nu mai e sigur după postarea asta.

Cu siguranță, femeile nu aveau nevoie de o asemenea alăturare. Ele nu sunt comparabile cu bărbații. Și întrebați orice femeie: ar prefera să nu fie comparabilă nici cu alte femei! Dar despre specia ”femeie-unicat” voi mai avea ocazia de a vorbi. 

Între timp, semnalez o reacție similară, publicată de Dragoș Bucurenci în ”The One”, despre care însuși autorul spune că este, citez ”unul dintre cele mai puțin neîndematice texte scrise de mine pentru o revistă glossy”.  L-am citit și mi-e teamă că sunt în dezacord cu negarea negației sale. Deși mai elaborat decât textul cărtărescian, cred că Bucurenci derapează uneori în zone teribiliste ideatic.

Avea și Freud dreptate. Misterul feminin devine cu atât mai cețos, cu cât încerci să te apropii mai mult de el.

(poate că nu este elegant ce am făcut, dar eu am considerat textul lui Cărtărescu drept un atac implicit la persoana bărbatului și o infidelă zugrăvire a naturii feminine)

FERMENTALĂ

Publicat pe Actualizat pe


Într-o căldurăcoare de-nceput de seară de iunie, cred că e momentul să republic prima poerezie de pe defunctul meu blog. A participat la  ”Duzina de cuvinte” prin 2013 și reflectă inclusiv starea mea actuală de insațietate . . . canicul-turală.

 

Cuprind paharul ca pe o bacantăsexy-legs-glass-of-red-wine
Și-i texturez vertebre desfrânatei!
Satir torid, îi sorb mustirea sacră
Preafermentatei, veșnic posedatei!

Ibovnic umectat dintr-o sorbire,
(Mă scurg retroactiv în negri struguri).
Beția nu-i decât o amăgire. . .
(Fertilizez preconștienții muguri).

Încapsulat în bahice dileme,
Îmi gâlgâi sensuri spastice-n delir.
Degustător al propriei salive?
Sau degustat de propriu-mi potir?. . .

Sursa foto: AICI.

NecroBlog

Publicat pe Actualizat pe


Înainte de a asista neputincios la sucombarea blog(spot)-ului meu de săptămâna trecută, am apucat să-i fac un ultim ”print screen”.
A murit frumos, gândindu-mă că ultimul articol a fost o dedicație de 1 Iunie către fiul meu:

 

comicultural trecut in nefiinta

 (Hmmm. . . Ultima replică a țâncului meu a fost de-a dreptul on-topic . . .)

Blogul n-a arătat chiar rău cât a fost în viață, prin comparație cu inexpresivitatea cadaverică de acum:

 

Blogul a fost eliminat

 

Oamenii își înmormântează câinii, pisicile, broaștele țestoase, porcii de Guineea. De ce n-aș organiza și eu o procesiune de comemorare a unei entități incorporale, dar atât de îmbibate de spiritualitatea mea încă vie ?!

Mi-am amintit că, anul acesta, cu 3 zile înainte de Paști, în cutia de scrisori mi-a apărut un pliant publicitar al unei firme prestatoare de servicii funerare. ( Nu credeam că voi avea nevoie atât de curând de serviciile lor 😥  happy)

Dar despre asta voi scrie în articolul următor.

(Notă: nu m-am ținut de cuvânt. Am amânat continuarea articolului)