Neamul Șaormăreștilor (1)

1. De la originile neamului și-o țâră mai apoi

 

/ Unde aflăm că dușmănia româno-turcă e o legendă insuficient nuanțată.

Ca și femeia.  /

 

Aiasta-i istoria vieții miele, de cându m-oi învrednicit a mă naști, moldovian după mumă și turcaleț după tată  – precum stă scrisu-n ispisoc – la anul una mie șinși suti opzășișinși di la Hristos, la vremia cîndu, cu preacinstita sa față, Măria Sa Petru Șchiopul, cu har și blogoslovenie domniá pieste Țara Moldovii.

Am agiuns să umbrăsc țarina mulțămită mămuchii miele, o moldoviancă oacheșă șî codană din țînutu Sușievii, pre numili ei Maricica Aadormiteimaiciidomnului. Da` și tătucu` mieu pusă o vorbă bună la durerilii fașirii mieli – vestitul Iusuf Alahanviat Ștangaloglu. Un zdrahon di turc, că dac-avia Semiluna încă vreo zăși ca el, haliluia cu armățîli noastre di răzăși, ni hăcuiau turcii până la unu` !

Poati vă-ntrebaț di undi vini numili mamii – ”Aadormiteimaiciidomnului”. Apăi, i s-o tras di la străbuna ei, cari moțăia tăt timpul la slujba di duminicî.  Strașnicî boală aviá buna – să plictisa di moarti la viersul popii.  Șî lumia o luat-o-n tărbacă, cică lua-n deșert slova Domnului. Norod nărod! Fimeia era sinceră, popa să-mpleticia la slujbă, c-aviá un alambic la gurî și mai și repeta mereu aciiași slujbî. Păi aiasta-i triabă di popă cu carte la cap? Ș-așa ș-o dobândit săminția noastră porecla, toț` am tras ponoasi după osânda străbunei.

Ș-am ieșît șî io, Mustafa Gheorghiță Aadormiteimaiciidomnului Alahanviat Ștangaloglu. Mi-o dat la numi să-mi iasă șî pi nas, parcă-s înfrățârea-ntre popoari!

Am fost un copchil dintri șei cu moț în frunti și gură taaari slobodă, că am țîpat ca o gâscă leșască în turbare toată prunșia me. Mămuca mi-o zîs că țîpam încă din burtă, că noaptia, când numa grierii șî bufnițîli să-ntrec în sparieturi, ea sîmța cum o zdrumicam pin burtî. Tătuca mi-o zîs că și el auzé cum îmi ies țîpăturili pin părțili ei rușînoasi, da` sî nu ziciți mămuchii, că s-o rușîna toatî! D-apăi, șî cu basmu` cu barza m-or păcălit pân` la șepche ani, apoi s-o săvârșît șuguiala!

Ș-așa-s băietanii cu fărădegrija zâlii de mâne. Ieream mai mereu pus pi șotii și nicicând voitoriu a mă milostivi di pandaliili celor dragi, cari nu mai știau cum să  mă domesticeascî! Încă di țânc, fost-am un aprig vînător di muști ș-alti gîngănii, pi cari apoi le-necam în zărul brînzii di oaie. C-aviam o turmî di oi cât împli cu ochii imașu` din capu satului .

Că tot vini vorba, mai eram și degrabă împărțitoriu de măciuci la oili lu tătuca, cari li mînam toaaatî zîulica pin miriști. Și sî fac, ieram iuti la mînii, ca tata. Și-mi plăcia cum pica și s-auzia măciuca pi lîna lor moali șî ațoasî. Și numa` ce vinia tătîne-miu sara di la cazna cîmpului, de vidia curtea în parajină, cu oili leșinati di alergăturî, cu ugerili plini di zgîriituri, cu lîna-mprăștiatî pin toată curtia, de-o loau găinili-n gheari ș-o bucățăliau cu osârdie. . . Ș-atuncea, tătînele apuca vîrtos măciuca și mă altoia c-o mămucî di bataii croită pi șira spinării, de mă sîmțam ca Isus ispășitoriul tuturor păcatilor oilor din lume! 

Da` nu v-am zîs și căta tătînele turcaliete pin fundu Moldovii. Căci tăt valahu știe cum s-aveau moldovanii cu turcii, ca ș`cum s-ar fi dedat Necuratul la șiele sfinti.

Apăi, tocma` la Stambul s-o zvonit ce fiméi măloase, focoase și îndelung-răbdătoari să pomeniau pin ținutul Moldovii. Și tata, după ce s-o săturat di turcoaice, tătăroaice, găgăuzoaice (și Domnul știi cari mai di cari), ș-o-nturnat calea spre noi, pin părțili Sușievii. A loat la rînd sat cu sat, pîn` s-o însățat di văduvi rămasi singure fără cuc dup-atîtia războaii. Și taman ce s-o-nsățat, s-o-ntîlnit și-nsoțit cu mămuca, Maricica Aadormiteimaiciidomnului din Fofolancea – ia,  un sătuc-martir. Bătrânii povestăsc că le-a murit la toati femeilii din Fofolancea barbații în lupta di la Războieni, tooocmai pi vremea lu Știefan șel Sfînt și Muieratic. Ș-o rămas satu` făr` de pișior di om, doar muiare, ficioare șî prunci. 

Cât despre tătuca, la el fu mai anevoioasă socotiala. Când s-or loat, mămuca, fimeie aprigî, i-o șerut să-ș schimbi credința, să să pomăzuiascî și el pintre creștini. Tata, om c-o falcă spre Allah și una spre Necuratul, i-o zîs ”ce-atîta voroavă, fimieie, ian de-aicea dumnezei, cristoși și îngeri!”. . . Ș-odată i-o prăvălit cușma pesti fațî, niegru di furii! Ș-o-nchis-o pi biata mămucî trii zîli-n casî, îi trase și cîte-o mămucî di bătăițî în fiecare zî, di triemurau ferestrili șî dănțuia hornu`, până ce i-o potolit fimeii credința. Mămuca, doar ce-o ișît din casî, mi-o loă deoparti dascălu` cel sfătos al satului, ș-o-nvăță să cauti pricină di despărțanie di păgân, pi motiv di vrăjmășie domesticî, că scrii și la Pravilă:”Muiarea poate să ceae voe dă la judecătoriul besearicii să se desparță de bărbatul ei când o bate fără de samă”. Unde mai pui că tot la Pravilă scria că ”cel ce-ș va închide muiarea undeva ca-ntr-o temniță, acela să chiamă că are vrăjmășie cu dânsa”. Și tot motiv de despărțanie iaste. 

Însă, iaca poznă! În loc să-l stuchiască-ntre ochi și s-o ia la sănătoasa în treaba dânsei, ea s-o-nnebunit atunce și mai tari după turcalieț! Că bătaie ca acieia nu mai primise nice o ibovnică din neamul fofolancelor! Așa că, doauă săptămîni bătuti pi muchi o umblat mîndrî cu vînătăilii la vidieri pin tot satul, să dădea a mai șoldovană dintre toati, să vază muiarili ci bărbat falnic ș-o loat di la turci!

Da` Yusuf s-o mai potolit de-atunce, căci o aflat el că, pre legea moldoviniască, muiarea de răutatea bărbatului de va fugi de la dânsul și se va duce într-altă casă, atunce iaste datoriu bărbatul să o hrăneascî și să-i facî toată odihna. Aiasta, de nu va avea părinți sau frați și de va fi eșit singură cu voia ei.

Acu, cu cîti-o scatoalcî tot o mai dojenia el, căci îl învățasi un țîrcovnic, tot pi legea moldoviniascî, căci doauă lucruri sprijinesc pre un bărbat să nu se pedepsească cîndu-ș va bate muierea: întîi, când o va fi bătut pre vina ei; a doa, cînd o va bate doar puținel. Și Yusuf era doar turc, dară nu și prostalău! 

Despre partia creștinării, însă, Yusuf o loat foc când o auzît. Mai-mai să-și ia iataganu`, să saie la gîtul popii din Fofolancea! Ci-o fost, ci n-o fost, tătînele-ș loă și numele de Alahanviat, s-arate că-i ăl mai ortoman dintre otomani! Și mai diloc i-o păsat lui di și scrie tot la Pravilă despre ”cîte vini dăspart pre cei ce să logodesc” : de se va afla că iaste de altă credință, sau păgîn, sau eretic – ori bărbatul, ori muiarea” – ș-aiasta tot motiv de despărțanie iaste!

Vreme de un an l-o afurisît vreo cinșpie soboruri di popi, din Dorohoi și pînă în Fălciu! Pîn` la urmî, s-o lăsat creștinat, că țînea la Maricica taaari mult! Nu venise la hăcuit di ghiauri, ci doar râvnise la pîntece di moldovancă. Șî ș-o oblojît șî el pohta di turc îndărătnic, iaca poznă și ispravî!

Da` de numili Alahanviat nu s-o liepădat, în veci! Apăi, diecît o adormire creștină, mai bini o trezîre păgînă! 

Cât despre numili Ștangaloglu, i-o poveste vechi, di la Stambul, nu vă mai zîc istoria, că s-o rușîna șî hrisovu` ș-oi primi și vreo cinzăși di bice pideapsă di la preot.

 Ș-așa. Ia să-nchei ist capitol, căci mi s-o cam ingheboșat deștile pi pana di gîscî, ce-o jumulii să scriu slovele cu dînsa.

Poati vă-ntrebaț ce-i cu Niamu Șaormăreștilor, că n-am scris nici o lecuțîcă despre aiasta. Da cie, n-aveți rabdari, hăi? Oi mai scrii șî data viitoari, că multi s-o mai întîmplat în viața ista a me. O să vidieț voi ci handralău di ipochimen m-am făcut  – ș-asta numa ce-oi deveni flăcăoandru, oți vidie voi!

 ………………………………………………………..

Aiasta Duzinarițî cu năbădăi să numiaști! C-am fo` și io parti la șăzătoarea pi gânduri di la PSI, undi taaaari multi duducuțe și domnișori or scrii ș-or buchisî pre voia jupânesii! *

*Traducere – articolul participă la Duzina de cuvinte, organizată de  PSI. 

Cuvinte de folosit în text: ibovnica dobandit pohta isprava cusma ipochimen osanda ispisoc voroava norod pravalit pricina