Tardiv-preventiv

Publicat pe Actualizat pe


Știre. București. De la etajul 10 al blocului în care locuiește, un bărbat coboară până la mașina din fața blocului, ca s-o parcheze mai bine. Pentru câteva minute, în apartament rămâne fiica de 4 anișori, încă dormind. ”Soarta” face ca minora să se trezească. Își caută tatăl. Negăsindu-l, escaladează fatidic canapeaua din cameră, până la geamul larg deschis. Fetița este auzită de către o vecină strigându-și tatăl. Apoi, se mai aude doar zgomotul izbirii corpului micuței de solul din fața blocului. Tatăl se repede spre unica sa fiică, o ia în brațe, constată decesul survenit în următoarele secunde, proclamă moartea lui Dumnezeu, își invocă retroactiv moartea în schimbul supraviețuirii copilei, apoi intră în starea tardivă și inutilă de șoc. PS: Am citit pe un site  că mama dormea într-o cameră alăturată. . .

Nu am ce să comentez. Fac doar o asociere superficială și, poate, scandaloasă cu intro-ul din filmul ”Antichrist” al lui von Trier. Un film pe care unii prieteni de-ai mei l-au parcurs doar până în momentul căderii băiatului de la etaj, în timp ce părinții îl neglijează, regulându-se în slow motion prin casă. Amicii mei susțin că n-au putut trece de odioșenia fazei. Arta cere sacrificii, my fellows! Inclusiv sacrificii de receptare a senzațiilor tari de la publicul spectator.

Firește, nu pot cere părintelui de mai sus să suporte o asemenea scenă, deși sigur ar fi avut nevoie de o injecție cu acid profilactic. Inutilă profilaxia post-mortem, dragă nefericit părinte!. . .

Într-un scenariu SF, imaginând o realitate distopică și proiectând un creier electronic gigantic, iscoditor și memorator al tuturor activităților umane, nu m-ar mira să parcurg, pe fluxurile de știri ale viitorului, statistici de genul:

1. Ieri, pe teritoriul României, 7.954 de minori cu vârste de până la 7 ani au fost lăsați singuri acasă, pe perioade cuprinse între 10 și 149 de minute. 

Dintre aceștia, 840 au fost identificați jucându-se nesupravegheați cu obiecte contondente, tăietoare sau incendiatoare. 18 dintre ei au fost internați din cauza ingerării de materii/obiecte nedigerabile, 3 au fost internați cu răni ușoare datorate tăieturilor, iar doi au provocat incendii soldate cu moartea ambilor minori. 

De asemenea, 342 au fost identificați deplasându-se până la geamurile lăsate deschise de către părinți. 48 s-au aplecat dincolo de cadrul ferestrei și numai 3 au căzut. 2 dintre cei 3 au decedat, iar al 3-lea se zbate între viață și moarte la spital. 

2. Ieri, pe teritoriul României, 78.934 de minori cu vârste până la 12 ani au fost depistați călătorind pe banchetele din spate ale autoturismelor proprietate personală, fără măsurile legale de protecție (scăunel sau centură de siguranță). Dintre aceștia, 13 au fost implicați în accidente rutiere, numai doi fiind proiectați spre geamul din față. Unul singur a decedat pe loc, celălalt aflându-se în stare de comă indusă, medicii acordându-i șanse de supraviețuire cuprinse între 30-35%. 

3. Ieri, pe teritoriul României, 593.495 de minori cu vârste de până la 14 ani au fost depistați accesând website-uri cu conținut inadecvat vârstei lor.  Părinții au primit electroșocuri de avertizare de la distanță prin microcipurile implantate subcutanat.  143.454 de părinți au restricționat accesul copiilor la dispozitivele electronice respective, 148.465 au instalat softuri de restricționare a accesului pe website-uri inadecvate, iar restul sunt încă așteptați să reacționeze. S-au înregistrat și 456 de evenimente cu caracter de violență domestică, cei 456 de părinți recepționând de la Centrul de Monitorizare doze duble de electroșocuri punitive administrate subcutanat. (Tot de la distanță – dar în viitor se va subînțelege, va intra în limbajul implicit – n.a.).

––––––––––––––––––

Sunt mai ”bolnav” decât von Trier. Dar aș vrea ca lipsa prevenției părinților să fie încadrată la boli psihice. Partea proastă e că toți ar trebui să ne tratăm. Începând de acum. Cine zice ”Eu primul!” ???

(Voi lua tăcerea voastră ca pe o acceptare implicită, nu ca pe o dezaprobare tacită).

14 gânduri despre „Tardiv-preventiv

    SofiArt a spus:
    octombrie 23, 2014 la 2:53 pm

    Scena de care amintești, de la începutul filmului Anticristul, este una dintre scenele mele preferate. Cam la fel de mult îmi place și începutul filmului Europa al aceluiași von Trier. Căderea copilului printre fulgii seducători dar inocenți e ca un dans, ca o alunecare firească și armonioasă a vieții în moarte. Drama aproape că nu se mai simte, e înghițită de poezie. Scena se regăsește și în Nymphomaniac doar că, de această dată, copilul este salvat din „buza” fulgilor.

    Apreciază

      ComiCultural a răspuns:
      octombrie 23, 2014 la 10:20 pm

      Consider că von Trier ne păcălește puțin. Poezia morții e, în realitate, ceva mai prozaică decât o face să pară danezul. Filmează scena morții copilului de parcă nici el nu s-ar aștepta la tragicul deznodământ. Totul pare desprins din viața firească a unei familii. Părinții fac dragoste, copilul se joacă. Parcă SE păcălește și el, regizorul un pic. Îl filmează pe băiat căzând pe fereastră de parcă ar fi una dintre căderile firești, pe covorul din sufragerie. I se pare de neconceput să moară atât de stupid.
      Dar ne/se păcălește cu stil, recunosc.
      Poate ar trebui să privim moartea ceva mai detașați, cu mai multă înțelegere decât e trăită în ortodoxie. Dar mă refer la moartea naturală. Ce i s-a întâmplat fetiței din București e de necomentat, e dincolo de durere.

      Apreciază

        SofiArt a spus:
        octombrie 24, 2014 la 12:46 pm

        Eu am interpretat scena puțin diferit. Nu am simțit „păcălirea” pe care ai perceput-o tu. Dimensiunea dramei e dată de percepția fiecăruia dintre noi, de felul în care un astfel de eveniment, prin consecințele generate, schimbă viața celor implicați, dar și de gradul de empatie. Moartea în sine (deși accidentală) am văzut-o firească și previzibilă în acel context. Imaginea ferestrei (trecerea într-o lume necunoscută, fascinația noului, a cunoașterii) este atât de seducătoare încât moartea pare o mamă adoptivă care-și întinde brațele pufoase și protectoare către copilul dorit. Nu am simțit nicio clipă nevoia de a opri cumva căderea copilului, de a mă opune deznodământului, ci dimpotrivă, parcă am simțit dorința de a-l urma printre fulgi (nu din porniri sinucigașe, ci tocmai pentru că scena are o curgere atât de naturală). Ante-dramă, am văzut o plasare cât se poate de firească a personajelor în cadrul adecvat vârstei și preocupărilor. Adulții, iubindu-se pasional, își consumă actul într-o izolare auditivă și vizuală perfectă. O uniune absolută a celor doi parteneri. Pe de cealaltă parte, copilul este perfect plasat în lumea copilăriei, a inocenței, a curiozității, a ludicului. Fascinația pentru fulgii jucăuși, curiozitatea și dorința de a-i atinge și de a-i urma, lipsa de reprezentare a pericolului și a consecințelor sunt manifestări specifice oricărui copil.

        Apreciază

          ComiCultural a răspuns:
          octombrie 24, 2014 la 5:18 pm

          Frumos spus, e o posibilă interpretare, văzută din afara filmului, la modul detașat. Dar eu îmi susțin interpretarea. Consider că desfășurarea filmului nu reflectă acceptarea integrării senine a copilului în ciclul natural post-mortem. Cred că seraficul primelor imagini, pe fondul muzicii lui Handel, este seninul/liniștea dinaintea furtunii. Atmosfera horror-gotică a filmului, toată desfășurarea ulterioară a intrigii induc o senzație de doliu și de răzvrătire împotriva morții copilului, nicidecum de acceptare creștină a sorții. Mai mult, moartea copilului declanșează un conflict violent între soți (cronicizat spre final). E și reflexul vinovăției resimțite de părinți – fac referire la geamul neglijent lăsat neînchis, pe care ulterior cade copilul…care îi și vede pe părinți făcând sex, apropo (un pic de Freud aici, dar nu insist)…
          Filmul evoluează de la Suferință la Durere și la Disperare, ca să citez 3 dintre capitole sale.
          Și aș mai da o explicație, terminologic. Filmul se numește Antichrist. Moartea oricărui pământean este ”God’s will”, în doctrina creștină. Filmul, însă, nu este o împăcare cu God’s will, deci nu e o împăcare cu moartea prematură a omulețului căzut printre fulgii de zăpadă. Cam atât, că iau pâinea de la gura Irina Margaretei Nistor 🙂

          Apreciază

            SofiArt a spus:
            octombrie 24, 2014 la 6:03 pm

            Ai perfectă dreptate, însă eu am comentat numai cu privire la începutul filmului. Este incontestabil că acesta se află în totală opoziție cu desfășurarea ulterioară, când se trece în planul real pe care foarte bine l-ai descris tu mai sus. Ceea ce am vrut eu să spun este că moartea, văzută din exterior, cu o anumită detașare, poate fi percepută ca o poezie (mi-ar plăcea sa fii de acord că poate exista și o estetică a morții), în timp ce consecințele morții, repercutate asupra celor apropiați (care nu pot îmbrăca haina detașării) duc la transformări terifiante și în cazuri extreme, suferința și vinovăția duc chiar la dezumanizare.

            Apreciază

              ComiCultural a răspuns:
              octombrie 24, 2014 la 6:14 pm

              Poate fi și o estetică a ”urâtului” morții, nu am negat asta.
              Pe de altă parte, am prezumat că vorbești despre intro-ul filmului ca parte din întregul Antichristului.
              Viziunea asupra morții este un alt subiect despre care o să vezi ceva scris pe blogul ăsta peste nu mult timp – nu mai promit, doar anticipez 🙂 …

              Apreciază

    Dan a spus:
    octombrie 23, 2014 la 8:42 pm

    Mda … Nu-i musai să fie cu sânge, maţe atârnând ori creieri împrăştiaţi pe caldarâm … Beleaua alta îi. „Lipsa de atenţie” a părinţilor în relaţia cu progeniturile din dotare face ca, pe an ce trece, generaţie după generaţie, copiii „noştri” (ai românilor) să devină din ce în ce mai, hai să folosesc un termen „moale”, inculţi.

    Apreciază

      ComiCultural a răspuns:
      octombrie 24, 2014 la 4:02 pm

      Aiasta-i altă fațetă a problemei. Eu m-am referit doar la neglijențe cu efect pe termen scurt, asta era și tema nefericitului eveniment. Cu mentalitățile e o altă poveste. Dar să-ți zic ceva, legat de mentalități: am citit acum câțiva ani despre un studiu întins pe vreo 15 ani (a apărut și o carte, nu rețin acum titlul) care releva faptul că influența parentală asupra mentalului copiilor, ca medie a celor 18 ani de conviețuire, este de aproximativ 15%. Restul este mediul înconjurător. Fiu-meu a ajuns doar la jumătate din cei 18 ani, așa că nu pot emite vreo judecată empirică și nici teoretică, din lipsă de studii aprofundate pe această temă. Chibițez ritos doar când sunt sigur 90-95% despre ceva.

      Apreciază

    Renata Carageani a spus:
    octombrie 26, 2014 la 10:23 am

    Împărtășesc mai degrabă impresia Sofi-ei. E artă pură. Semnificația tragică a morții copilului e estompată în mod intenționat. Mai cred însă că domnul Freud și-a băgat coada cu mult mai mult în simbolistica prologului decât se vede explicit (copilul care își surprinde părinții făcând sex). N-am văzut filmul, așa că pentru mine fragmentul ăsta e toată povestea. Mie îmi sugerează trecerea Copilăriei în Eternitate, nu moartea unui copil.

    Dar… n-am copii. Poate de-aia. 🙂

    Apreciază

      ComiCultural a răspuns:
      octombrie 26, 2014 la 5:07 pm

      Încercând să îți răspund, am petrecut vreo jumătate de oră de indecizie în fața tastelor, cu tot cu pauză de masă :). Nu din cauza absenței argumentelor, ci pentru că arta e dublu-subiectivă – din perspectiva autorului, dar și a privitorului. Deci e greu să compatibilizezi oamenii în fața unui act artistic controversat.
      Dacă aș judeca doar secvențele de început, ca și cum ar fi un film f. scurt: eu am văzut în scena asta nu doar poezie, ci și ireponsabilitatea părinților, care fac sex, neglijându-și copilul. Ei sunt culpabili pentru moartea fiului lor. Așadar, cred în continuare că von Trier ne ”păcălește” cu metafore și simboluri. Dar e o păcăleală făcută cu măiestrie, inclusiv prin efectul contrastului față de restul filmului.
      Finalmente, pledez pentru vizionarea integrală a filmului și pentru interpretarea unitară a fazelor.
      Dar accept că pot să mă înșel, deși nu îmi modific părerile deja exprimate.

      Apreciază

    kenzaurbo a spus:
    octombrie 27, 2014 la 6:15 pm

    Eu am văzut filmul în întregime cu multă atenție, pentru că de ceva vreme l-am pus Țsub lupă Țpe acest Lars von, si-l studiez cu sentimente ce țin mai degrabă de circumspecție și chiar neâncredere- un artist extrem de controversat, denumit copilul teribil al cinematografiei , care iar și iar șochează, parcă neobosit.

    Începutul filmului pare luat din altă peliculă, insă cu amprenta incontestabilă a danezului, Sofi găsind cea mai bună exprimare pentru acest prolog:” moartea, văzută din exterior, cu o anumită detașare, poate fi percepută ca o poezie (mi-ar plăcea sa fii de acord că poate exista și o estetică a morții)”- o filmare in alb-negru, in slow-motion, pe două planuri alăturate, care nu reușeste să te convingă de drama in sine(cel puțin pe mine), furat fiind de geniul( asta este ceva de necontestat- Lars este un artist al regiei fotografice) imaginilor care se succed lent, aproape neverosimil, pe o superbă coloana sonoră. Abia apoi incepe drama, într-un decor horror-gotic, cu accente precise de maladiv. Bărbatul , psiholog terapeut, face greșeala( poate că toți ar fi facut-o) de a încerca să-și trateze el insuși soția și eșuează , iar Lars ne lasă să vedem în detaliu cum. Scenele de sex abundă- curios mi s-a părut că nu ni-i arată deloc cum mănâncă, cănd se spală sau beau apă- intr-o incrâncenare a psihologului soț de a-și vindeca femeia- menținănd dialogul cu ea, incercând să afle de ce anume îi este teamă , într-un sistem supraetajat piramidal, fiindu-i mereu alături in momentele ei de atac de panică și ajutînd-o să-și găsească ritmul firesc al respirației, ca o luptă contra cronometru, in care sentimentul de vină al mamei nu cedează teren și se intoarce iar și iar, după momente de calm aparent , asupra originii culpei: organele sexuale, cumva rupte de organism, ele inseși fiind răspunzătoare de moartea fiului lor. De aceea femeia mamă consideră necesar, intr-o justiție implacabilă, tardivă insă, să le mutileze începând cu penisul bărbatului si apoi, iși sectionează labiile cu o foarfecă de grădină.( cam ruginită mi s-a părut- o nuantă de ironie nu strică) Degringolada psihică a femeii, jucată admirabil de Charlotte Gainsbourg, este atât de convingătoare incât iți vine să te ridici din fotoliu, tu, ca spectator și să o bagi in cămașă de fortă; el alege să o sugrume și să o ardă pe un rug improvizat, asemeni femeilor din secolele Medevalui, acuzate de vrăjitorie.
    Practic, un cuplu iși pierde copilul din cauza unui moment de neatenție; dacă bărbatul reușește să treacă peste acest moment dramatic, femeia iși pierde mințiile de durere și, ulterior, viața.
    Insă, NU cred că motivul filmului, intenția lui Lars, este să tragă un semnal de alarmă părinților, să-i atenționeze asupra momentelor, posibile, de neglijență. Orice adult sănătos care are copil/ii știe deja acest lucru, cu sau fără pelicula danezului. De asemenea, există timpi care scapă- fie că faci sex sau te uiți pur ți simplu in altă parte- supravegherii minorului, trebuie să acceptăm acest lucru, nu putem fi cu ochii neântrerupt pe copilul nostru- uneori, fatalitate, desigur, se pot intâmpla și astfel de drame oribile, de neândurat prin tragismul lor decisiv.Dar repet, cu sau fără Lars, oamenii își ocrotesc pruncii, iar danezul știe asta. Pelicula lui șocantă cui folosește atunci? Nu cumva, mai degrabă prin modul ei terifiant de a accentua o tragedie, poate cea mai importantă a omului- părinte, vrea, cere imperios adică, atenție, recunoaștere și , eventual, să nu-l uităm pe artistul care a găndit-o? Nevoia de celebritate să fie de vină ?!?

    Apreciază

      ComiCultural a răspuns:
      octombrie 29, 2014 la 2:22 pm

      Bun sosit, kenzaurbo! Îmi place aplecarea ta spre detaliu, ca și a celorlalte co-părtașe ale mele la această postare. Pe tema acestui film s-au născut multe controverse și am citit chiar recenzii contradictorii de la diferiți critici de film de peste hotare, așa că divergențele dintre noi sunt extremely soft :). Și e bine că există, pentru că m-ați convins să fac o analiză a filmului Antichrist după ce termin cu Wild Strawberries, adică tocmai prin decembrie. O să mă fac pe deplin înțeles atunci, deocamdată nu mai fac alte precizări, am prea multe de spus.
      Totuși, un răspuns provizoriu la întrebarea ta ”cui îi folosește pelicula lui?”… sigur folosește istoriei filmului, nouă – iubitorilor filmelor lui … E genul de regizor care te determină să te apuci să studiezi a șaptea artă. Măcar ca pasiune, dacă nu ca profesie.

      Apreciază

        kenzaurbo a spus:
        octombrie 30, 2014 la 3:50 am

        Că nu am liniște…
        Danezu’ e marxist- Dogma 95- so, așa mai are sens. Un antichrist( cu ‘t’-ul final înfierat în ‘y’ genetic
        ), adică un mascul rău, aducător de moarte și nenorociri, că doar numa’ el visează la sex și zăpăcește femeia- mamă să n-audă/ vadă nimic. Cre’ că e sardonic- la fel ca atunci când a aderat la catolicism: parțial din respect/ afecțiune pentru tatăl său, dar și ca o palmă data protestanților- în intepretarea unei teme vechi, vehiculată și propovăduită de religie(Christ), pe fundalul păcatului originar, o antiteză în manieră proprie, șocantă prin imagini.

        Însă are scăpări, chiar și în prolog. Interfonul din camera părinților este închis( de ce?, de cine?), scena de sex este mult prea năvalnică pentru un cuplu de vârstă mijlocie și căsătorit de câțiva ani( o ia din duș, o trântește pe lângă mașina de spălat rufe, peste un ceas de perete, mai trântește și o sticlă de apa… bla, bla). Apoi, copilul: în vârstă de 2- 2,5 ani, fascinat de fulgii de zăpada iese din țarc- iar nu e clar cum deschide atât de ușor ușa îngrădită- trece prin fața camerei părinților prinși în sexul ăla sălbatic. Dar dacă ei nu-l simt/ aud, copilul în mod sigur e atras de mișcarea lor; sunt ființele dragi, familiare( și familiale ) și e normal să se îndrepte spre ei, uitând de prima atracție/ curiozitate- fulgii. Escaladarea scaunului pentru un copil de vârsta lui pare neverosmilia, zău! Păi, chiar și în condițiile în care a lipit scaunul de masă, tot va trebui să-și pună genunchiul sau burta pe centrul scaunului, altfel, ratând centul de greutate, scaunul îi va cădea peste el.
        Acu’ m-am intrecut ( cu danezu’) în răutăți. Lars rămâne un artist al imaginilor simbol, pe un dialog extrem de redus, iar temele abordate sunt cele prioritare vieții umane și vrea, mă repet, să șocheze.

        Sigur că Lars cu peliculele sale ‘folosește’ istoriei artei cinematografice,nu știu cât de numeros este publicul său spectator insa, pentru că, sincer, eu nu aș recomanda acest film nimănui… părinte sau nu.
        Gata, nu mai zic o vorba, promit! 🙂 ( despre danez)
        Ceva mai zic: mulțam de primire în casa ta, lângă co-părtașele matale.

        Apreciază

          ComiCultural a răspuns:
          octombrie 30, 2014 la 11:49 am

          … lista fisurilor filmului e destul de lungă, (re)promit și eu să revin cu o analiză amplă, sunt nerăbdător, dar mai am câteva episoade din ”Nesaț cognitiv” și apoi atac și eu Antichristul. Care rămâne un film cu multe lucruri bune, să nu rămân pe nuanțe negative !

          Apreciază

Lasă un răspuns către ComiCultural Anulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.