Antivot

/ continuarea articolului ”Singurul adevăr absolut(izat) despre campaniile electorale din România” /

M-am învârtit câțiva ani printre politicieni.

Pe unii îi cunoșteam de pe vremea când încă nu erau politicieni.

Apoi, nu i-am mai recunoscut când au devenit politicieni.

Le-am descifrat orientările. Le-am constatat și dezorientările. Le-am cunoscut asistentele. Le-am cunoscut consilierii. Le-am cunoscut tangențial și câteva dintre amante (sunt buni și consilierii la ceva!). 

Odată, pe unul l-am chestionat  în legătură cu proiectul de lege pe care îl inițiase recent. Programasem întâlnirea cu o săptămână în avans. Timp berechet să își pună ordine-n idei și-n cuvinte până când ne vom fi întâlnit. Odată ajuns în biroul lui de deputat, după primele două întrebări l-am încuiat. A ales varianta ajutătoare – asistenta personală. O blondă platinată cu privire subînțelegătoare, cu fundul cât un fotoliu senatorial și sânii simulând impolitețea. I-a pus deputatului în brațe o copie a proiectului. Dar demnitarului tot i-a luat ceva timp să găsească articolele despre care îl iscodisem. Le-a citit cu luare aminte. Ca pentru prima oară. Incapabil să nuanțeze, să explice, să motiveze. Sic transit gloria P.N.Ț.C.D..

Altul percutase promițător, tot pe la Camera Deputaților, preț de vreo trei sferturi de mandat. O portavoce moderat-persistentă în favoarea IMM-urilor, de un liberalism contagios. Pâinea lui Dumnezeu, sarea în bucate și cuțitul în rană. Urma să candideze pentru un nou mandat de deputat, când i s-a publicat dosarul de fost colaborator al Securității.  A parcurs fulgerător toate fazele: s-a mirat, a negat, s-a resemnat. Din deputat reputat, s-a reprofilat în întreprinzător pensionat. Acum este o personalitate respectată în urbea natală.

Am cunoscut politicieni care au făcut câte 2-3 exchangeuri de partide în maxim doi ani. Politicieni care își bârfeau sinuos-abil colegii de partid, chiar de față cu ziariștii lingăi de funcții și de tacâmuri post-conferințe. Politicieni care au tutelat zeci de licitații publice măsluite. Politruci care în public se scuipau pe obraji, iar în dos se pupau ștregărește (”pe obraji”, nu ”în dos” – notă CC). 

Când ajungeam prea departe cu investigațiile, cei mai mulți reacționau cu sfidare implicită. Unii ajungeau la intimidare. Știau că sunt intangibili. Nedovedibili. Îi proteja Sistemul. Omerta. 

Alții, nu la fel de erectili psihic, deveneau extrem de ”expresivi”. Mă sondau cu priviri unsuroase, se foiau pe fotolii ca să-mi testeze receptivitatea la ”dialog”. Dacă mimam că le fac jocul, ajungeau în pragul negocierii tăcerii. Cu unul singur am ajuns  cu negocierea dincolo de limbajul corporal. Doar că n-am picat pe ”sumă”. Suma viciilor. Glumesc. N-am ajuns chiar la sumă. M-am fofilat și eu în fotoliu. Am devenit voalat, opac, aproape explicit ostil. La final, civilizat, ne-am împreunat mâinile. El, cu o strânsoare spastică. Eu, cu o scursură politică.

*

Nu politicienii sunt de vină (nu-i așa?!?). Mediul politic e, de fapt, patogen.

Ei, indivizii, ”homo politicușii”, se nasc curați. Tabula rasați. Apoi devin cooptați și  înregimentați. Finalmente, sunt îndoctrinați. Cu doctrina Puterii și a Banului. Singura mentalitate. Singura credință. 

Și nu există Partide. Există doar două entități brute, duplicitare și cvasi-spre-fals-antagonice: Puterea și Opoziția. O masă informă, dar compactă, de oameni cu identitate contrafăcută. Am scris-o deja, schematic în articolul anterior.

De aceea, pentru mine, spațiul politic este în carantină pe termen nelimitat. Iar cabina de vot este, deocamdată, ”no ComiCultural’s land”. 

 

 (articol dedicat alegătorilor fără aleși)