Valsul damnaților

Publicat pe Actualizat pe


 / versificație izvorâtă din atmosfera filmului ”Damnation” (1988), regizat de Bela Tarr /

Afară e orașul tăcerilor de smoală.

În valsul rătăcirii ne rotisăm alene.

Afară nu e nimeni. (Ce bine-o fi afară!).                      

E valsul fermentării în caldele cangrene. . .

 

Cât de frumos e valsul încolăcit pe tine,

Ca un colac ce-n mare s-ar transforma în laț!

Să bem cafea cu Moartea, legați la ochii minții!

Sau să sorbim orbește din ploaia fără zaț ?!. . .

 

Valsează-n haită câinii visând orgii lacustre,

Pierduți printre gunoaie în deșirat tangaj.

Se coc parfumuri triste în molcome iubite.

Bărbații sar ca dintr-un eliberat sevraj.

 

Poftiți la naufragiul condiției terestre!

Vom face vin din ploaie, din câini acordeoane,

Vom îmbăta și noaptea! Cutremura-vom cerul

Cu valsuri desplântate din coaptele betoane.

 

Te uiți la mine. Vie. Cu ochii tăi de moartă.

Privirea ta nu strigă. Privirea ta nu doare.

Nici câinii nu mai umblă. Nici noaptea nu mai mișcă.

Iubirile expiră. Valsăm tot în picioare. . .

 

E prea târziu în sânge. E prea-nnoptat în trupuri.

E vals în toți și-n toate. Valsează viii, morții. . .

E prea fierbinte-n umbre. E prea curând în moarte.   

Valsăm pe netrăite. Valsăm în voia sorții.

 

 *

 

Afară nu mai plouă. Afară nu mai latră.

Doar sexuri așternute  pe-un alegoric pat.

Cât de îmbătătoare, clocotitoarea vină

De-a-mi fi acum Femeie, de-a-ți fi acum Bărbat!

 

EPILOG

L-am descoperit pe Bela Tarr anul trecut, când i-am vizionat ultimul film – ”Calul din Torino”. Cum l-am descoperit, i-am și hărăzit spații epice pe blogul meu – aici.
L-am redescoperit de curând, când i-am vizionat un film de tinerețe – sus-menționatul ”Damnation”. Recomand filmul tuturor, dar mai ales celor (nu mulți) dispuși să-i absoarbă/(dis)cearnă atmosfera noir-kafkian-becketiană. Iar aici las și scena valsului care mi-a inspirat poezia deja scrisă mai sus:

Anunțuri

12 gânduri despre „Valsul damnaților

    Irina a spus:
    Iulie 15, 2015 la 11:07 pm

    „― A, L’invitation à la valse, a şoptit ea roşind brusc ca şi cum ar fi spus ceva neîngăduit. (Se gîndise desigur la compoziţia lui Weber pe care o cînta orchestra.)”

    Cred că se cuvine a-mi aşterne primul gând în urma lecturii poeziei tale. Primul gând a fugit spre Mihail Drumeş şi invitaţia sa la vals.
    Mai mult am fredonat poezia ta, fiindcă e cântabilă, e plină de doruri sedimentate pe sufletul autorului.
    Mi-a fost dor. Bine ai revenit, atât cât o fi să doreşti asta.

    Apreciat de 1 persoană

      ComiCultural a răspuns:
      Iulie 16, 2015 la 12:27 pm

      Da, mi-amintesc, lectură de adolescență – invitația la vals.
      E exacy ce doream – dacă mi-ai ”fredonat” poezia, asta e deja the next level, prozaic exprimându-mă… Mulțumesc de dor și de cuvinte.

      Apreciază

    psi a spus:
    Iulie 16, 2015 la 5:37 pm

    iară calu din torino? fie, te iert. pentru că citesc și recitesc. te recunosc și … pfuai! să tot taci când apari apoi cu așa valsuri.

    Apreciază

      ComiCultural a răspuns:
      Iulie 16, 2015 la 6:31 pm

      … și aș mai avea nevoie de multe săptămâni și zeci de versuri ca să exprim tot ce aș vrea, dar timpul e tot inamicul meu … și poezela asta am făcut-o prin pauze de serviciu, c-asta mi-i soarta-n ultimile vremuri … dar mi-oi ”raționaliza” cândva și timpul liber…

      Apreciat de 1 persoană

      ComiCultural a răspuns:
      Iulie 16, 2015 la 6:33 pm

      iar când ai parteneri de inspirație ca tine/voi, devine mult mai ușor…

      Apreciază

        psi a spus:
        Iulie 16, 2015 la 7:01 pm

        io ti-aștept cum a fi. uite, dau cu mătura, pun de cafei, de-o veni și blănoșimea prin zonă, apoi numai bine.
        ia-ți timpul la rost- vorbesc serios acum- ia-l la rost și fă-l cenușă, pune-l pe coji de nucă, ceva. pentru că, vezi tu, sufletul are nevoie de mai mult decât de alergătura asta de i-o dăm. parcă te și văd scriind ca pe fugă, să nu uiți… auzi la el, câine acordeon. 🙂

        Apreciază

          ComiCultural a răspuns:
          Iulie 16, 2015 la 7:07 pm

          Nu știu blănoasa ce face, dar eu aș scrie ceva pe Fugile lui Bach 🙂 … No way, muzică prea cultă pentru mine!…
          Da-da, câini-acordeon, ei sunt cheia-n toată afacerea asta. Și-n filmul lui Tarr la fel, doar că el a imprimat alte semnificații. Filmul nu egal poezia, dar se întrepătrund.

          Apreciază

            psi a spus:
            Iulie 16, 2015 la 7:09 pm

            fugitule! de data asta tac, zău că tac. altminteri rămân ca-n fragii lui bergman, cu ochii la coșul gol.
            dar știu, cred, visez eu ziua aceea în care va trebui să stau pe-un colț de gând și să spui: apoi a meritat să aștept, măi miai! 🙂

            Apreciază

    Q_sound a spus:
    Iulie 17, 2015 la 1:10 am

    În primul rând, ca să nu mă iau cu altele și să uit, vezi că ai tastat greșit exactul- mi s au încrucișat ochii acolo, te rog să modifici că nu vreau să rămân așa.
    Cu alesul mie nu mi e foarte clar, dar aici mi se pare că te ai apucat de metafore serios nu formal, te ai luat la trântă cu ele să le ajungi la miez. Când am văzut lacustre, primul gând mi a fost la Bacovia, ca tot omul, dar mi a trecut repede- ca supersonicul l ai depășit în simbolismul negru. Un negru apocaliptic, anxios, neputincios și păcătos. M apuc să văd și filmul. Deși ai precizat că nu e o relație de egalitate între cele două acte artistice, sunt convinsă că se mulează pe… invitația ta la vals. Sunt curioasă cine e mai negru dintre voi doi. 🙂

    „Te uiți la mine. Vie. Cu ochii tăi de moartă.
    Privirea ta nu strigă. Privirea ta nu doare.
    Nici câinii nu mai umblă. Nici noaptea nu mai mișcă.
    Iubirile expiră. Valsăm tot în picioare…” asta mi a plăcut pentru imaginea contradictorie- o antiteză dusă la extrem(„vie, ochi de moartă”) subliniind contrastul dintre exterior și interior, contur/conținut, carne/suflet care duce la o moarte instalată defintiv și irevocabil, acceptată chiar, în rotiri dezabuzate. Negru sardonic aici. Bine, de fapt, criminal! (ești) :)) Nici câinii nu mai…?

    Blănoasa, să nu uităm- pe danez dă l încolo :))- este prima ta, a mea, a fiecăruia opțiune, până să ne apucăm de valsat pe două picioare, așa că în mod sigur se dă cu liana în plină culoare- pe ea nu o va condamna nimeneA! 🙂

    PS: Dacă poezia se respiră, trebuia să pui anunț deasupra sexurilor din Dex, sau chiar lângă titlu-„această poezie nu se respiră, risc de stop cardio-respirator.” :))

    Apreciat de 1 persoană

      ComiCultural a răspuns:
      Iulie 17, 2015 la 7:17 pm
      1. Nu am dibuit unde e eroarea cu ”exactul-” …
      2. Da, filmul e de văzut, deși am o mică problemă cu Tarr: simbolistica lui dă uneori într-o teatralitate care mă derutează. În viața reală, nimeni nu vorbește ca personajele lui. În fine, el a făcut filme de artă, așa că realitatea propusă de el este expresia personalității lui artistice, a unor bântuiri personale, a unui crez etc. Mai exact: sunt poezii vizual-cinematice – iar în accepțiunea asta, da, sunt filme de pus pe inimă, rană, suflet etc.
      3. În afară de atmosferă, câinii reprezintă punctul comun cel mai puternic dintre versurile mele și film. La finalul filmului vei avea o plăcută surpriză – un final pe măsura conținutului.
      4. Până la urmă, adevărul este că există multă respirație în poezie, ca gen (nu mă refer aici punctual, la a mea). Și ai punctat foarte bine: cred că orice versificator tinde către desăvârșire atunci când reușește să provoace cât mai multe stopuri respiratorii – și asta o zic fără să mă ”umflu în … versuri”, dar dacă tu asta ai simțit, nu pot decât să mă bucur.
      5. Și mie mi-e dor de ”Blănoasă”, ca să te completez. Cu siguranță valsează (nu falsează, cum eram tentat să glumesc, ca să-mi onorez ”Comicul” din brand) biped pe undeva, pe unde nici fragii nu cresc 🙂 …

      Apreciază

        Q_sound a spus:
        Iulie 28, 2015 la 4:09 pm

        Un final atat de surpinzator care atesta valoarea peliculei, dar care este regizat ca o contramasura a intregului film, ca idee, si care sigur ca mi-a placut mult. Am vazut scena cu Karrer infruntand cainii de mai multe ori: chiar ma gandesc ca ar putea fi folosita terapeutic cu succes. Halucinant filmata- mai ca-mi vine sa zic ca e cea mai buna scena a lui Bela Tarr, dar ma suspectez de subiectivism, pe langa amatorismul de oama care se uita la filme- barbatul in genunchi, in noroiul apocaliptic, de la acelasi nivel, privindu-si in ochi cele mai infricosatoare temeri, in cercuri concentrice de atac, le desfide si le invinge. Pur si simplu, superb!
        Filmul imi pare o galerie, de exceptie, fotografica – cu scene aproape statice, in care camera se misca f. lent- iar dialogul pare teatral(e drept, nu se vorbeste asa in realitate); de fapt, mie mi-a lasat senzatia de monolog al personajului principal-un introvertit cu izbucniri logoreice aparent fara sens, asocial- care are nevoie de cineva pe care sa-si ‘ spriine privirea’ si desi spune tot ce gandeste, nimeni nu il intelege. Ba mai mult, rad de el, il desconsidera si ii asteapta sfarsitul, caderea, pt. ca , daca nu e ca ei, cei multi, nu are cum sa existe.Un film la persoana intai, pe fundalul naufragiului conditiei umane, cu simboluri-fotografii al caror sens este atat de evident, ca nu lasa posibilitatea unei erori in interpretare- barul ‘Titanik’, ploaia nesfarsita, ruinele cladirilor, noroiul, gunoaiele, cainii si acordeonul din colt- pe care se suprapune vocea monotona, uneori cu tonalitati acute a ochilor care vad moartea si decadenta si care vor sa spuna, intrebe, avertizeze, dar nimeni nu-i raspunde. Spre deosebire de danez, dialogul mi s-a parut exceptional, ca un plus iscusit gasit.

        Cainii sunt punctul comun: la el, soli-paznici ai apocalipsei, intruchiparile fricilor, a temerii de schimbare si asumare, invinsi de erou in final, tu vrei sa-i transformi in „acordeoane”- pe un ton sarcastic, de acceptare a naufragiului, in care nu ne ramane decat sa valsam pe acea muzica de acordeon: ” Sau să sorbim orbește din ploaia fără zaț ?!…”
        As zice ca esti mai negru decat el… Si da, poezia ta m-a lasat fara suflu!

        Apreciază

          ComiCultural a răspuns:
          Septembrie 5, 2015 la 12:24 pm

          Nu te dezminți: te scufunzi în detalii de parcă ai vrea să faci parte din film, să fii personaj, decor, stare psihică, orice. Ai sesizat bine introvertirile, extra-logoreile, bântuitorii câini – pregătiți oricând să rămână singurii cerberi-supraviețuitori ai unei apocalipse latente care este, de fapt, modus vivendi-ul asumat al clienților-pasageri ai Titanik-Vals-ului ( 🙂 ) … Și liderul haitei de câini, deși pus la respect de Karrer, rămâne acolo, coexistă cu noi în noroiul veșnic, dar mai ales în animalicul din noi – și nu vorbesc despre animalicul domesticit, ci despre domesticul pe cale de sălbăticire, pentru că lupta cu bântuirile rămâne deschisă și după finalul filmului.
          Poezia mea e scrisă într-o notă expresionist-suprarealistă (cu ecouri vag-romantice), deci vetustă, cu o rimă încrucișată nemaifolosită în zilele noastre decât de amatori, așa că nu emit nicio pretenție, ci doar exprim. Și sunt nemulțumit că nu mai am timp să mai exprim.

          Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s