ControVersetele SataNietzsche

Nesaț cognitiv (2)

Publicat pe Actualizat pe


 (continuare de AICI)

/  ”Mă miră faptul că unii încă se mai preocupă de teoria cunoașterii”

EMIL CIORAN /

/ ”Să fiu deprimat că nu voi putea cuprinde niciodată Cunoașterea

sau să fiu fericit că am atâtea de învățat încât nu mă voi putea opri niciodată?”

Eu /

 

Cu cât înaintez în vârstă, cu atât devin mai alergic la lipsa timpului liber. Resimt dificultatea de a mă raporta la el ca la o Dimensiune fecundă, ca la un spațiu fertil al împlinirii personale.  Tot mai des îmi pare un loc de refugiu, de parcă m-aș revărsa în albia abandonului de sine, nu în realitatea mea alternativă. Asediat de activități cotidiene destinate supraviețuirii, știu că am nevoie de o disciplină mentală spartană, iar asta înseamnă că trebuie să devin mai. . .

Selectiv.

În materie de selectivitate a priorităților și de urmărire consecventă a scopurilor, nu sunt chiar un guru. Am alternat perioadele de asimilare culturală nediferențiată, cantitativă, cu perioade mult mai lungi de pauză, de delăsare. Și prea puțină introspecție purspirit.  

Uneori, sunt tentat să mă apuc să împletesc funia suicidarnicului Cioran, schițând tehnici de supraviețuire cu degetele gâtuite de emoție. Alteori, îmi vine să mă încui penitenciar în butoiul lui Diogene (sau Damigene, cum îl poreclisem prin școala primară) și să-mi sondez pseudoumanitatea, deghizat în gândac kafkian, în căutarea vreunor adevăruri refuzate la lumina zilei. Gândire patologică sau existențialism extrem? 

diogene-gerome

Prefer să mă iluzionez și s-o diagnostichez drept foame de . . .

Cunoaștere. 

Împlinisem 10 ani când am descoperit ”Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. M-au fascinat poveștile mitologice mult mai mult decât lecturile cu Winnetou și Old Shatterhand (preferații contemporanilor & excesiv adrenalinaților mei colegi de școală). La mare luptă cu Jules Verne, care îmi aprinsese iremediabil pasiunea pentru science fiction.

Întorcându-mă la mitologie, primii mei eroi preferați au fost Prometeu, Heracle/Hercule, Ahile, Hector, Ulise și Eneas. (M-a intrigat Patrocle, nefericitul prieten al lui Ahile. ”Cum să ai nume de câine?!”, gândeam cu mintea de copil. Și mai ales câinele Lizucăi, din ”Dumbrava minunată”?!!). Am avut câteva preferințe și printre zei – magia fascinează, mai ales la 10 ani! Era imposibil să nu mă identific aspirațional cu Zeus-Jupiter (Il capo di tutti capi), așa cum Venus-Afrodita, superlaDiva din Olimp, îmi ocupase deja mintea deprinsă cu principiile primare ale esteticii. Totuși, poetul încă nedescătușat din mine o asocia pe Aurora – cea cu degete trandafirii – cu o frumusețe mai subtilă, mai mistică decât a Afroditei. Iar Artemis-Diana era refugiul meu pentru aventuri în sânul naturii. Doar al naturii, nu percepeam încă semnificația erotică a sânilor de femeie.

Aici voi face o paranteză spontană, aproape autopsihanalitică. Pe amazoanele care își tăiau sânul drept ca să mânuiască mai bine arcul le percepeam ca pe niște femei războinice, dar nu neapărat masculinizate. Pe de altă parte, ideea unei femei fără un sân nu mă ducea cu gândul la o femeie mutilată. Funcția sânului tăiat era compensată în mintea mea de plusul de îndemânare căpătat. Un handicap necesar. Pe de altă parte, abia acum mă întreb (și cred că îmi și explic parțial) de ce această odioasă practică nu mi-a inspirat atunci nicio fărâmă de repulsie sau de cutremurare. O posibilă explicație –  mie îmi lipsea nativ această parte anatomică. Iar sentimentul empatiei îl aveam încă în faza incubației. Plus că, oricum, eram deja obișnuit cu ororile descrise în alte povestiri (nerecomandabile minorilor, dar prescrise în programele școlare). Mă întreb ce reacție aș fi avut (sau aș avea) dacă aș fi citit despre vreun popor de sălbatici care își extirpau testiculul drept pentru a călări mai bine!. . .

amazoana

Trecând de partea narativă a mitologiei, pot spune că am întâlnit acolo multe pilde cu miez de înțelepciune. Lăcomia nechibzuitului Zeus în fața derutantei grămăjoare de carne, pusă la cale de Prometeu. Alegerea căii Virtuții de către Hercule cel ademenit pe calea ușuratică a Viciului. Și (din nou feelingul de poet latent?) povestea sfâșietoare a lui Orfeu, care a cedat instinctului și s-a uitat după Euridice cu doar un pas înainte de a păși dincolo de Infern

Și am mai moștenit și o prejudecată: să nu acceptăm cadouri de la greci . . . până când nu le desfacem măruntaiele cabaline. Căci grecii-s experți în jocuri de cUlise!. . .

La vârsta aceea, firește că am gustat în primul rând spectaculosul din legende și abia în secundar tâlcurile poveștilor. Dar pot spune că învățăturile din miturile grecești mi-au amprentat gândirea pe viață, pentru că le-am citit la o vârstă a maximei receptivități, a inocenței încă nepervertite, și le-am interpretat inițial într-un spirit mai mult ludic decât autodidactic.

Și duios copilăria trecea. La 10 ani, mitologia mi se părea a fi jumătate fantezie / jumătate realitate reactivată arheologic. Ulterior am înțeles că tot acest caleidoscop de zeități era doar rodul imaginației omului antic, înfricoșat de Natura pe care încă nu o înțelegea. Cu tot substratul de înțelepciune, era obligatorie ieșirea de sub fascinația miticului. Și astfel am aflat de Școala din Milet, cu ai săi Thales, Anaximandru, Anaximene și ceilalți. I-aș putea numi străbunii tuturor științelor care aveau să se nască de-a lungul istoriei. Cu ei, lumea a trecut la nivelul următor.

Dar nu despre istoria filosofiei vreau să scriu în continuare. Există cărți pe tema asta, pe blog doar propun dezbateri pe teme focusate. 

Un început de Viziune

Școala din Milet a dat semnalul unui nou mod de gândire pentru antichitatea din spațiul sud-est-european. Omenirea se afla încă în copilăria timpurie a dezvoltării ei spirituale.

În aceeași fază a evoluției mă voi considera și eu în continuare. Un matur cu minte de matur, ochi de copil și receptivitate în limitele putinței. Ani de zile m-am întrebat, iar răspunsurile nu m-au satisfăcut pe deplin: ”Cum să fac să dobândesc o Viziune cât mai cuprinzătoare despre realitățile accesibile mie ? Și cum să nu cad în capcana de a face din Cunoaștere un simplu scop în sine, meschin, livresc?”.

Și așa am intrat benevol în colimatorul lui Cioran, pe care l-am citat în preambulul articolului. De fapt, Cioran nu contestă explicit Cunoașterea în sine (el însuși fiind un erudit), ci mecanismele asimilării acesteia. Procesul, ”the making of”, ca să mă exprim prozaic cu pretenții de ”plastic”.

Dar nu vreau să cad în capcana unei polemici dezechilibrat-existențialiste cu ilustrul gânditor din cauza unei fraze-paradox. Mai toți filosofii au recunoscut limitele minții umane, încă din vremea când psihologia nu se desprinsese de filosofie. Schopenhauer a concluzionat: de vreme ce natura noastră este trecătoare, nu avem motive să ne suspectăm intelectul că ar avea puterea de a cuprinde Infinitul, Eternul, Absolutul. Iar Nietzsche a radicalizat mesajul: filosofia trebuie deturnată de la subiectul Omului superior la subiectul Omului instinctual, cu o existență vremelnică, meschină, limitată genetic. Omul este încă idealizat. ”Omul este ceva ce trebuie depășit”, strigă Nietzsche în ”Așa grăit-a Zarathustra”, vestind sosirea Supraomului. Omul trebuie înțeles așa cum este el și abia apoi expus unui aer al înălțimilor spirituale. 

Nietzsche-Schopenhauer

Nu am puterea de a-l contrazice pe Nietzsche nici la 114 ani de la moartea sa fizică (căci moartea spirituală l-a hărțuit încă din 1889). Conștiința umană funcționează după reguli de supraviețuire și e într-o permanentă căutare a fericirii facile. Trăiește clipe, nu caută adevăruri. ”Adevărul” – subiectiv, primar sau cum o fi – este aici, acum, perceptibil cu ajutorul simțului comun, punct. Iar eforturile de gândire sunt orientate preponderent către scopuri utilitariste, profesionale. În restul timpului se caută distracția, confortul mental, cu recurs permanent către instinctual.

Cam multă GENERALIZARE. Cred că acesta este unul dintre cele mai relative concepte ale filosofiei de oricând și de pretutindeni. Îmi voi rezerva spațiu pentru a reveni asupra acestui subiect.

Dar nu acuz și nici nu analizez excesiv acum. Doar încerc să îmi găsesc un punct de sprijin, ca Arhimede, pentru viitoarele episoade ale ”Nesațului cognitiv”. Dincolo de toate limitările, Omul sau SubOmul din mine pendulează dual (nu duplicitar!) între două extreme. Pe de o parte, e adânc înrădăcinat în utilitarism, hedonism, confort mental. Pe de altă parte, caută cu disperare și direcția/sensul Infinitului, Absolutului și Eternului. Pur Asimptotic. 

________________________________________________

Cred că am găsit și punctul de sprijin, dar nu ca să răstorn Pământul, ci ca să nu mă răstorn pe mine însumi:

Dacă nu poți vedea Imposibilul cu Ochii minții, nu vei putea înțelege Posibilul nici măcar cu toate simțurile larg deschise. 

Anunțuri

Antivot

Publicat pe Actualizat pe


/ continuarea articolului ”Singurul adevăr absolut(izat) despre campaniile electorale din România /

M-am învârtit câțiva ani printre politicieni.

Pe unii îi cunoșteam de pe vremea când încă nu erau politicieni.

Apoi, nu i-am mai recunoscut când au devenit politicieni.

Le-am descifrat orientările. Le-am constatat și dezorientările. Le-am cunoscut asistentele. Le-am cunoscut consilierii. Le-am cunoscut tangențial și câteva dintre amante (sunt buni și consilierii la ceva!). 

Odată, pe unul l-am chestionat  în legătură cu proiectul de lege pe care îl inițiase recent. Programasem întâlnirea cu o săptămână în avans. Timp berechet să își pună ordine-n idei și-n cuvinte până când ne vom fi întâlnit. Odată ajuns în biroul lui de deputat, după primele două întrebări l-am încuiat. A ales varianta ajutătoare – asistenta personală. O blondă platinată cu privire subînțelegătoare, cu fundul cât un fotoliu senatorial și sânii simulând impolitețea. I-a pus deputatului în brațe o copie a proiectului. Dar demnitarului tot i-a luat ceva timp să găsească articolele despre care îl iscodisem. Le-a citit cu luare aminte. Ca pentru prima oară. Incapabil să nuanțeze, să explice, să motiveze. Sic transit gloria P.N.Ț.C.D..

Altul percutase promițător, tot pe la Camera Deputaților, preț de vreo trei sferturi de mandat. O portavoce moderat-persistentă în favoarea IMM-urilor, de un liberalism contagios. Pâinea lui Dumnezeu, sarea în bucate și cuțitul în rană. Urma să candideze pentru un nou mandat de deputat, când i s-a publicat dosarul de fost colaborator al Securității.  A parcurs fulgerător toate fazele: s-a mirat, a negat, s-a resemnat. Din deputat reputat, s-a reprofilat în întreprinzător pensionat. Acum este o personalitate respectată în urbea natală.

Am cunoscut politicieni care au făcut câte 2-3 exchangeuri de partide în maxim doi ani. Politicieni care își bârfeau sinuos-abil colegii de partid, chiar de față cu ziariștii lingăi de funcții și de tacâmuri post-conferințe. Politicieni care au tutelat zeci de licitații publice măsluite. Politruci care în public se scuipau pe obraji, iar în dos se pupau ștregărește (”pe obraji”, nu ”în dos” – notă CC). 

Când ajungeam prea departe cu investigațiile, cei mai mulți reacționau cu sfidare implicită. Unii ajungeau la intimidare. Știau că sunt intangibili. Nedovedibili. Îi proteja Sistemul. Omerta. 

Alții, nu la fel de erectili psihic, deveneau extrem de ”expresivi”. Mă sondau cu priviri unsuroase, se foiau pe fotolii ca să-mi testeze receptivitatea la ”dialog”. Dacă mimam că le fac jocul, ajungeau în pragul negocierii tăcerii. Cu unul singur am ajuns  cu negocierea dincolo de limbajul corporal. Doar că n-am picat pe ”sumă”. Suma viciilor. Glumesc. N-am ajuns chiar la sumă. M-am fofilat și eu în fotoliu. Am devenit voalat, opac, aproape explicit ostil. La final, civilizat, ne-am împreunat mâinile. El, cu o strânsoare spastică. Eu, cu o scursură politică.

*

Nu politicienii sunt de vină (nu-i așa?!?). Mediul politic e, de fapt, patogen.

Ei, indivizii, ”homo politicușii”, se nasc curați. Tabula rasați. Apoi devin cooptați și  înregimentați. Finalmente, sunt îndoctrinați. Cu doctrina Puterii și a Banului. Singura mentalitate. Singura credință. 

Și nu există Partide. Există doar două entități brute, duplicitare și cvasi-spre-fals-antagonice: Puterea și Opoziția. O masă informă, dar compactă, de oameni cu identitate contrafăcută. Am scris-o deja, schematic în articolul anterior.

De aceea, pentru mine, spațiul politic este în carantină pe termen nelimitat. Iar cabina de vot este, deocamdată, ”no ComiCultural’s land”. 

 

VOTAT 1

 (articol dedicat alegătorilor fără aleși)

Singurul Adevăr Absolut(izat) despre Campaniile Electorale din România:

Publicat pe Actualizat pe


În România,

de 24 de ani,

există doar două deformațiuni politice:

Puterea și Opoziția.

Interschimb-abile,

interșantaj-abile

abomin-abile

și

mai ales

confund-abile.

 

( pentru varianta lungă a acestui articol aștept

250.000 de likeuri

de la cetățenii cu drept de VETO)

(CONTINUARE AICI)

Diacritica lui Isus

Publicat pe Actualizat pe


Au existat numeroase dispute pe net – dacă să scriem sau nu cu diacritice pe blog. Cred că se vede de ce parte a baricadei eram.

Am participat și eu la dezbateri, uneori serios și argumentat până-n măduva ideilor, alteori satiric până la absurd, frizând chiar nimicnicia spirituală într-o mai veche postare pe Vechiul ComiCultural

Vin cu un mic adaos, pentru că nu mi-am putut înfrâna un zâmbet iconoclast de înger aprioric decăzut din cerul gurii lumii creștine.

Scriam zilele trecute un articol (care o apărea anul ăsta pe-aici, pe undeva) și m-am gândit să ilustrez cu o pictură de-a lui Giotto:

 

Giotto Scrovegni - Isus in fata lui Caiafa

 

Denumirea picturii, tradusă pe românește, ar fi ”Isus în fața lui Caiafa”. 

Și-acum: închipuiți-vă ce furtună aș fi iscat prin curtea Prea-Luminaților Prelați de factură orto-catolică, dac-aș fi omis diacritica lui ”ț”. Bașca tematica total nepotrivită cu pictura lui Giotto.

(Acest articol e dintr-o serie lungă de subiecte de pe acest blog, care au un conținut derizoriu. Dar măcar au poze. Care fac cât o mie de diacritice.)

 

De la ”ușurătatea” emoțiilor lui Kundera la ”greutatea” acceptării acestora

Publicat pe Actualizat pe


/ și o scurtă trecere prin ”eterna reîntoarcere” a lui Nietzsche /

 

Nu de mult, am experimentat cu surprindere o senzație incredibilă: răsfoind o carte despre Hitler, m-am trezit emoționat în fața câtorva fotografii ale acestuia: îmi aminteau de anii copilăriei mele, pe care i-am trăit în timpul războiului. Mai mulți membri ai familiei mele și-au găsit moartea în lagărele de concentrare naziste; dar ce însemna moartea lor pe lângă fotografia lui Hitler, care îmi evocă o vreme apusă a vieții mele, o vreme ce nu va mai reveni?
Astfel își radiografiază Milan Kundera memoria emoțională în debutul cărții ”Insuportabila ușurătate a ființei”. Introspecție nemiloasă, sinceritate-șoc.
Afirmația de mai sus e parte dintr-un expozeu pe tema ”eternei reîntoarceri”, unul dintre pilonii metafizicii lui Nietzsche. Pe scurt, Nietzsche a emis ipoteza repetabilității tuturor experiențelor noastre lumești. Istoria se repetă, nu doar la nivel macro, ci și la nivel de indivizi. Astfel, aria de manifestare a voinței noastre este drastic limitată, suntem predestinați, iar libertatea este o iluzie. Această recurență perpetuă ar intra oarecum în conflict cu ipoteza (inclusiv creștină) a liberului arbitru, care acordă omului anumite grade de libertate în luarea deciziilor privitoare la destinul său.
(Teoria lui Nietzsche a început să prindă cheag și în rândul oamenilor de știință, deși încă nu s-a impus definitiv. Se pare că o mare parte dintre decizii le luăm inconștient, dirijați cerebral, nu dezvolt aici. Citiți pe www.descopera.ro .) 
 Nietzsche vede în această repetabilitate o anumită ”greutate” care apasă pe indivizi, îngrădiți în luarea deciziilor, astfel încât liberul arbitru este pus sub semnul îndoielii.
În schimb, Kundera contrapune ”greutății” lui Nietzsche ”ușurătatea”  unicității existenței umane: destinul este implacabil, suntem unici și irepetabili. Și devenim ”ușori” prin efectul absenței  ”eternei reîntoarceri”.

*

Acum voi evada din zona raționamentului central al romanului ( opoziția dintre ”ușurătatea” și ”greutatea”  ființei) într-una neexplorată de Kundera în paginile acestei cărți: opoziția sau convergența dintre emoțiile pozitive și cele negative.
Mă întorc la citatul din startul articolului. Cum gestionăm fascinația pe care o resimțim față de o Oroare cu care am fost contemporani și care ne-a afectat în cel mai odios mod familia (dar nu direct, pe noi înșine!) ? Este copilăria-tinerețea o circumstanță nostalgic-atenuantă, capabilă să relativizeze inumanitatea unui Hitler, unui Stalin, unui Mussolini? 
Nuanțez, deși Kundera n-o face în carte: nu e vorba despre o adicție emoțională față de Hitler. În fotografie putea fi oricine altcineva:  Torquemada, Pol Pot, Ivan cel Groaznic, condiția era ca emitentul ideii să fi fost contemporan cu personajul. Fotografia conține simbolistica acelor irepetabile experiențe,  din perioada în care autorul se simțea liber și nemuritor. DAR Milan nu se disculpă nicio clipă față de vinovata sa percepție, ba chiar se adâncește în rană: ” Această împăcare cu Hitler trădează profunda perversiune morală, inerentă unei lumi întemeiate esențial pe inexistența întoarcerii, căci în această lume totul e dinainte iertat și, deci, totul e îngăduit în mod cinic”. Nuanțabil punct de vedere, cu tot sâmburele de adevăr cinic. Rămân la părerea că ”împăcarea cu Hitler” trebuie tradusă prin întoarcerea emoțională la un timp și la o stare de spirit iremediabil pierdute.

*

Aplicând  judecățile de mai sus la contextul României post-’89, parcă-i înțelegem pe cei (mulți!) ce regretă comunismul. Și pe Ceaușescu, personal.
Identific aici o dublă justificare a nostalgicilor ne-nomenclaturiști (nomenclaturiștii și torționarii intră sub incidența altui tip de judecată). Întâi, regretul unor beneficii devenite greu accesibile după 1989 (garanția unui loc de muncă sau accesul la beneficii de uz curent). Apoi, nostalgia după o tinerețe irepetabilă (valabilă în orice context existențial, nu doar în regimurile totalitare).
În fața unui Ceaușescu imortalizat în contextul producției-record de cartofi, multor români le vor vibra stimulatoarele cardiace, cu sentimentul amidonului pierdut, al țărânei planificat roditoare și al proprietății de stat. La coadă în piață, la cartofi, cu preț de mercurial.
 
1985_Nicolae Ceausescu intr-o vizita de lucru la CAP Ruginoasa
Ia un octogenar și pune-i la mână un ceas Pobeda. Zeci de furnicături îi vor străbate brațul cu gândul la tinerețea romantic-sovietizată, la timpul parcă încremenit în șantierele noroioase ale patriei, la cântecele patriotice însuflețitoare, la seducția heirupismelor ideologizate.
Ceas Pobeda
 
Câte milioane de bărbați s-or fi bărbierit glorios cu lamele ”Sputnik” – expresie facială a victoriei sovietice în lupta pentru cucerirea spațiului cosmic cu ”retrogranzii” capitaliști?!. . .
Sputnik lame de ras
 
Câte femei fertile nu au ”beneficiat” de prezervativele chinezărești ”Protex”?! Ce sentiment de complicitate se poate naște într-o femeie care s-a ”întovărășit” cu cauciucul protector, în climatul de teroare psihică instaurat prin celebrul decret anti-avort din 1966? 

 

prezervativ protex anii 70
 
Concluzia pare simplă.
Orice om este mișcat de nostalgia copilăriei-tinereții, indiferent de atrocitățile aferente. EMOȚII POZITIVE.
Orice om resimte și traumele, conștientizat sau nu, chiar dacă se raportează la cea mai frumoasă perioadă a vieții. EMOȚII NEGATIVE.
OPOZIȚIE sau CONVERGENȚĂ?
Filtrare. Și coexistență armonizată. 
Iar balanța dintre extreme trebuie subordonată, obligatoriu, RAȚIONALULUI. Dincolo de EMOȚII, dincolo de repetabilitatea sau unicitatea atrocităților, dincolo de ”ușurătatea” sau ”greutatea” ființei, există Liberul arbitru numit Conștiință. Până la proba contrarie.
Maniheiștii nu vor accepta aceste rânduri.

Așteptându-l pe Nietzsche (2) – Calul din Torino

Publicat pe Actualizat pe


/ ”Calul din Torino” – între coșmarul dostoievskian, delirul nietzscheian și absurdul lui Beckett /
Torino, Piața Carlos Alberto, 3 ianuarie 1889. Un birjar încearcă fără succes să-și determine calul să înainteze. Furibund, vizitiul începe să-și biciuiască fără milă bidiviul. La scenă asistă și filosoful german Friedrich Nietzsche, care are un acces de compasiune și sare la gâtul animalului, izbucnind în plâns.  La scurt timp, i se declanșează primele simptome severe ale nebuniei care îl va chinui mai bine de zece ani, până la moarte. (articol demarat AICI.)
La 122 de ani distanță, regizorul ungur Bela Tarr se hotărăște să ecranizeze o poveste cu o simbolistică revendicată direct din întâmplarea torineză – ”Calul din Torino”, producție 2011.
Filmul nu este despre Nietzsche. Dar poartă amprenta spiritului lui. Vocea povestitorului ne pune în gardă, la începutul filmului, că întâmplarea din Torino a fost punctul de plecare al scenariului.  
Calul din Torino” este o ficțiune-parabolă închipuită de Tarr despre calul îmbrățișat de Nietzsche la Torino și despre stăpânii săi – un bătrân și fiica sa. Unici locuitori ai unei pustietăți, într-o casă imemorială, degradată, plantată într-un câmp arid, în imediata vecinătate a unei fântâni. O consistentă mostră de minimalism vizual, scenografic și  verbal.
 Bela Tarr a ales să imagineze pe peliculă  6 zile din viața celor 3. Ultimele 6, probabil(?).
Coloana sonoră, admirabil croită de Mihaly Vig pe ”gloom”-ul peliculei, induce încă din start o stare care (in)evoluează de la monoton-apăsător la deconcertant-delirant:

 

În primele cadre, bătrânul (Ohlsdorfer) se întoarce acasă într-o căruță trasă de cal. Ambient de stepă stearpă: arbuști desfrunziți, buruieni uscate, praf  răscolit  de vântul care bate fără încetare, cadre alb-negru dominate de griuri mohorâte.
Calul din Torino 1 1
Ajuns acasă, bătrânul este întâmpinat de fata sa, care se grăbește să îl ajute. Găsim o relativă dinamică a personajelor, dar e numai o iluzie. Dinamismul se va estompa dramatic spre final. De fapt, cinematica din imagine are un tâlc descoperit mai jos:
Calul din Torino 2
Existența celor doi se împarte între două lumi – ”înăuntru” – ”afară” –  care vor evolua treptat dintr-un raport de complementaritate într-unul de contopire funestă.
Alternanța ”înăuntru – afară” este dihotomică. ”Afară” este habitatul ostil, parcă dezlocuit de vântul haotic.  ”Înăuntru” e spațiul silit, aproape penitenciar, preaplin de tăcerea unor oameni care nu au ce să-și spună.  ”Afară” e teritoriul interzis oricărei simbioze dintre om și natură. ”Înăuntru”, e spațiul  coexistenței tată-fiică, fără alte virtuți familiale în afara unor automatisme necesare supraviețuirii comune.  
Totul, în limitele unei rutine ritualice care, pe parcursul celor  6 zile, va fi progresiv devitalizată.
Camera zăbovește adesea pe cadre picturale, chiar în absența policromiei. Regizorul insistă pe imagini-emblemă, creându-ne senzația de timp încremenit. Este și cazul cadrului cu fata țintuită în fața ferestrei, uitându-se spre afară, ca o senzație de arest la domiciliu:
Calul din Torino 3
Senzația se accentuează atunci când cadrul ferestrei este umplut de silueta gârbovită a bărbatului:
Calul din Torino 3 barbatul in fata ferestrei
Iar senzația devine copleșitoare atunci când regizorul ne dezvăluie tabloul dintr-un unghi diferit. Greu de închipuit o atmosferă mai apăsătoare. Siluetele celor doi zac într-o tăcere devenită limbaj ambiental. Tăcerea – personaj secundar omniprezent. Căpătăm senzația că obiectele de decor suferă un proces de sublimare în tăcerea aproape materializată.
Calul din Torino 6 natura moarta cu batran fata rufe masa scaune
Activitățile celor doi se reduc la câteva automatisme repetate aproape invariabil:
Fata îl ajută pe tată să se îmbrace-dezbrace (bărbatul este infirm, are mâna dreaptă inertă). Fata iese afară pentru a aduce apă cu gălețile de la fântână. Fata curăță grajdul. Fata pregătește masa . . . 
Calul din Torino 4 cratita cu cartofi fierti
O scenă de antologie, în continuare. Bătrânul înfulecă literalmente un cartof fiert. 
⌈Mâna sa dreaptă este inertă, spuneam. Regizorul  nu explică de ce, nici nu sugerează. E posibil să fie brațul care acum pătimește după ce a biciuit calul în prezența lui Nietzsche. Ipoteza este cu atât mai viabilă, cu cât (vă rog să observați) ochiul drept al lui Ohlsdorfer este acoperit de pleoapa atrofiată. Este același ochi drept, care și lui Nietzsche îi cedase la vârsta de 29 de ani! Regăsim, deci, un transfer de suferință de la Nietzsche la bătrân, ca un blestem care lucrează lent și sigur.⌋
Bătrânul răzuiește coaja cartofului cu unghiile mâinii sănătoase. Apoi mărunțește miezul fierbinte cu poftă și duce la gură fragmentele de cartof, schimonosindu-se din cauza arsurii. Este o voluptate care contrastează strident cu  apatia manifestată în restul timpului:
Calul din Torino 4
Am citit că Tarr s-ar fi  inspirat din tabloul lui Van Gogh, ”Mâncătorii de cartofi”:
Vincent_Van_Gogh_-_The_Potato_Eaters
Aici, un instantaneu care ne trimite cu gândul la un Don Quijote mahmur, sisific, înfrânt:
Calul din Torino 5
La un moment dat, monotonia familiei este întreruptă de un vizitator sosit să cumpere palincă. Acesta sparge tăcerea cu un monolog semi-delirant inspirat din filosofia lui Nietzsche, despre degradarea umanității, despre responsabilitatea lui Dumnezeu față de extincția morală a omenirii și, finalmente, despre moartea lui Dumnezeu. Incoerent, dar premonitoriu. Parcă intuim starea de delir din ultimii ani de viață ai lui Nietzsche.
Calul din Torino 6 om filosofand ciudat
Calul. Declanșatorul crizei lui Nietzsche. Refuză mâncarea. Refuză inclusiv să mai tragă la căruță (protest mut față de biciuirea din Piața Carlos Alberto!?). Practic, condamnă familia la imobilitate, la izolare completă.
Calul din Torino 7 calul
Emblematice sunt ieșirile fetei cu gălețile la fântână, înfruntând vântul potrivnic. La începutul filmului, cameramanul urmează pașii fetei,  împărtășind parcă aceeași povară ritualică:
Calul din Torino 5 1 femeia merge la fantana
Apoi, ieșirile fetei se izbesc de o ceață mată, aproape materializată. Camera o urmează încă prin atmosfera din ce în ce mai ostilă:
 
Calul din Torino 7 femeia merge la fantana ceatza
Spre final, însă, camera rămâne în cadrul ușii casei, urmărind de la distanță mersul greu al fetei. Camera știe deja. Și ne avertizează și pe noi. Fântâna a secat. Fata se va întoarce cu gălețile goale. Viața primește un avertisment crucial:
Calul din Torino 9 femeia la fantana, camera ramane in cadrul usii
Dispariția apei din fântână fusese profețită deja. Cu o zi înainte, cei doi fuseseră distrași din ritualul consumării de cartofi de un zgomot. Un zgomot care punea în pericol monotonia cotidiană.
Calul din Torino 8 ambii la masa atenti la zgomote afara
Un grup de țigani aflați în drum spre America. Se opriseră să ia puțină apă din fântână. Inacceptabil pentru bătrânul Ohlsdorfer, captiv al stării avansate de alienare:
Calul din Torino 8 gonesc tiganii
Țiganii pleacă în grabă, nu fără a-i arunca blesteme bătrânului sociopat.
În schimb, un țigan bătrân apucă să îi lase fetei o carte. Spre seară, fata buchisește greoi primele pagini. Citește despre o apropiată penitență. ”Locurile sfinte au fost pângărite.” Despre Dumnezeu și lucrările sale e scris la timpul trecut: ”Domnul a fost cu voi! Dimineața se va transforma în noapte. Iar noapte nu va mai fi. . .”:
Calul din Torino 8 țiganii au plecat, fata citeste cartea
Nicio speranță de a mai putea trăi aici. Cu fântâna secată, a doua zi de dimineață, cei 3 pleacă. Dar, cum calul a refuzat să tragă la căruță, iar bătrânul este infirm,  fata  este nevoită să apuce de oiște și să tragă. Un moment zguduitor:  oiștea nu e altceva decât o cruce.  Iar Golgota nu e departe. . .
Calul din Torino 10 femeia duce oistea carutei
Cei 3 osândiți la migrație urcă anevoios dealul Golgotei, dar nu spre a fi răstigniți. Ci pentru a răzbate ”dincolo”. Dincolo de condamnare. Dincolo de penitență. Apare în scenă și un copac solitar, desfrunzit, dar încă vertical. Cât timp e verticalitate, mai e o speranță.
Calul din Torino 11 femeia duce oistea carutei pe deal
O paranteză, devenită obligatorie. Există în acest film trimiteri inclusiv la piesa lui Beckett, ”Așteptându-l pe Godot”.
Acolo, personajele principale, Vladimir și Estragon, așteaptă o salvare de la un anume Godot, iluzoriu așteptat până la finalul piesei.  Cei doi nu caută salvarea în ei înșiși. Sunt incapabili de o ieșire din impas prin forțe proprii. Iar spre finalul piesei apar slăbiciuni umane extreme – tentațiile suicidare. Încearcă să se spânzure de o salcie, fără succes (se rupe funia). Iar piesa se încheie simptomatic. Cei doi își provoacă limitele curajului, încercând o evadare din pasivitatea cronică:
” – Vladimir: O-ntindem?
   – Estragon: Hai.
Nu se mișcă din loc. ”
Așa se încheie piesa. Iar acest ”Nu se mișcă din loc”, care contrazice intenția verbalizată de a ”o-ntinde”, este condamnarea definitivă, tacită, la pasivitate. Este renunțarea la acțiune, autocondamnarea la așteptare, poate chiar la moarte lentă, deși critica nu a căzut la pace în privința semnificațiilor beckettiene.
Mutându-ne la ”Calul din Torino”, familia&calul fac mai mult decât Vladimir&Estragon. Cei trei chiar pleacă în căutarea salvării, constatăm că personajele dispar după deal. Rămâne în urmă doar vânturarea frunzelor prin pustiul dez-umanizat.
Calul din Torino 12 au disparut dupa deal
Dar, lovitură de teatru (film!?)! 
După câteva secunde, îi revedem revenind aproape inexplicabil în câmpul nostru vizual. Au realizat deșertăciunea evadării din condiția lor de învinși. Se întorc în carapacea lor de oameni. Au ratat șansa unei noi deveniri, au ratat accederea către statutul de Supraom creat de însuși Nietzsche. O specie superioară care să se autodepășească și să conducă plebea către autodeterminare absolută, chiar în absența unui Dumnezeu, negat vehement de Nietzsche.
Calul din Torino 13 reapar de dupa deal
După ce se întorc acasă, regizorul inversează dramatic focusul obiectivului. În primele zile, aparatul de filmat  urmărea fata din interior, uitându-se pe geam. Pentru prima dată, obiectivul rămâne afară, iscodind spre interior. Fata devine o simplă fizionomie inertă în spatele ferestrelor. Sentimentul întemnițării în propriul spațiu vital devine strivitor:
Calul din Torino 14 chipul fetei, ca o stafie, la fereastra
Iar camera se apropie sadic de chipul încremenit. Privire în moarte silnică:
Calul din Torino 15 chipul fetei, ca o stafie, la fereastra
 Ajungem în ziua a 6-a. Dar nu mai e ”zi”. Vă amintiți? ”Dimineața se va transforma în noapte”.  Dumnezeu a murit(?). Au fost 6 zile ale Genezei sau ale unei Deconstrucții planificate? Regizorul ne dă indicii, dar ne lasă libertatea de intepretare:

Calul din Torino 16 trebuie să mâncăm

 
”Trebuie să mâncăm”, spune tatăl. Dar fata refuză mâncarea. Calul probabil a și murit în grajd.  Decorul nu mai există. ”Afară” s-a contopit cu ”înăuntru”, e întuneric peste tot. Iar povestitorul ne informează ”Afară este tăcere de mormânt, furtuna s-a terminat.”. 
Trebuie să mâncăm”. (Parcă aud ecoul lui Labiș – ”Mânânc și plâng. Mănânc.”). Instinctul de supraviețuire trăiește. Dincolo de mormântul ambiental, palpită viața. Tarr ne lasă cu o speranță. Final deschis.
Trebuie”. Nu înseamnă că vor și mânca până la capăt. Rămânem suspendați, ca și la Beckett:  ”Plecăm”, dar nu ne mișcăm încă din loc. Îl așteptăm pe Godot, dar căutăm soluții.
L-am aștepta și pe Nietzsche. Parcă simțim nevoia unuia dintre verdictele sale nihiliste. Și parcă nu. Pentru că l-am simțit peste tot (chiar și acolo unde regizorul i-a eludat filosofia). În tăcerea generalizată, în negarea divinității, în abandonul de sine, în întunericul impus, în implacabilul situației, dar și în realitatea alter-nativă.  
Nihil sine Nietzsche.
Finalurile deschise sunt cele mai fascinante.
(fotografiile sunt extrase din materiale video găsite pe youtube.com )