FILMOFILIA

Valsul damnaților

Publicat pe Actualizat pe


 / versificație izvorâtă din atmosfera filmului ”Damnation” (1988), regizat de Bela Tarr /

Afară e orașul tăcerilor de smoală.

În valsul rătăcirii ne rotisăm alene.

Afară nu e nimeni. (Ce bine-o fi afară!).                      

E valsul fermentării în caldele cangrene. . .

 

Cât de frumos e valsul încolăcit pe tine,

Ca un colac ce-n mare s-ar transforma în laț!

Să bem cafea cu Moartea, legați la ochii minții!

Sau să sorbim orbește din ploaia fără zaț ?!. . .

 

Valsează-n haită câinii visând orgii lacustre,

Pierduți printre gunoaie în deșirat tangaj.

Se coc parfumuri triste în molcome iubite.

Bărbații sar ca dintr-un eliberat sevraj.

 

Poftiți la naufragiul condiției terestre!

Vom face vin din ploaie, din câini acordeoane,

Vom îmbăta și noaptea! Cutremura-vom cerul

Cu valsuri desplântate din coaptele betoane.

 

Te uiți la mine. Vie. Cu ochii tăi de moartă.

Privirea ta nu strigă. Privirea ta nu doare.

Nici câinii nu mai umblă. Nici noaptea nu mai mișcă.

Iubirile expiră. Valsăm tot în picioare. . .

 

E prea târziu în sânge. E prea-nnoptat în trupuri.

E vals în toți și-n toate. Valsează viii, morții. . .

E prea fierbinte-n umbre. E prea curând în moarte.   

Valsăm pe netrăite. Valsăm în voia sorții.

 

 *

 

Afară nu mai plouă. Afară nu mai latră.

Doar sexuri așternute  pe-un alegoric pat.

Cât de îmbătătoare, clocotitoarea vină

De-a-mi fi acum Femeie, de-a-ți fi acum Bărbat!

 

EPILOG

L-am descoperit pe Bela Tarr anul trecut, când i-am vizionat ultimul film – ”Calul din Torino”. Cum l-am descoperit, i-am și hărăzit spații epice pe blogul meu – aici.
L-am redescoperit de curând, când i-am vizionat un film de tinerețe – sus-menționatul ”Damnation”. Recomand filmul tuturor, dar mai ales celor (nu mulți) dispuși să-i absoarbă/(dis)cearnă atmosfera noir-kafkian-becketiană. Iar aici las și scena valsului care mi-a inspirat poezia deja scrisă mai sus:

IntroSpectator (3)

Publicat pe Actualizat pe


Începuturile mele de spectator.
Mi-a luat mult timp să înțeleg Cum să mă uit la Filme. Din copilărie și până în prima tinerețe am mers la cinematograf mai degrabă pregătit de entertainment, decât de un act artistic. (Nu c-ar fi ceva fundamental rău în asta, dar, de exemplu, mi-e și rușine să recunosc la câte filme de unică folosință am plătit bilet! Sau cu câtă plictisomnolență i-am receptat la început pe Tarkovski sau pe Godard! Și chiar și pe Bergman. . .).
Mă scufundam în întunericul sălii de cinema ca un gălbenuș pregătit de o clocire epică. Simțeam că renasc de fiecare dată într-o nouă realitate – a filmului gata să mă adopte, chiar și în postura de decor sau de figurant.  Îi percepeam pe actorii aceia de pe ecranul cinematic ca pe niște semizei antropomorfi. Probabil, un feeling apropiat de al aztecilor post-columbieni, uluiți de armele de foc ale spaniolilor cărora le atribuiau o ascendență divină. 
cinema-screen eye
Sursa: http://www.fastcompany.com/
Magia ecranului mă confisca în așa hal, încât drumul spre casă îl parcurgeam ca printr-un păienjeniș contagiat de povestea care continua în imaginația mea. Spre adolescență, fantasticul din mine s-a  mai transfigurat, devenind un fel de alter-realitate pe care începeam s-o supun și unor filtre rațional-valorice, nu doar emoționale.
Și, totuși, târziu, destul de târziu mi-am propus să intru nu doar în atmosfera-transa, ci și în substanța Filmelor.

*

Dar, înainte de a intra în teorii introspectatoare, aș dori  să mă întorc puțin la inocența Începuturilor. Poster_of_The_Amazing_Spider-Man
Anii ’80. Eram copil. 11-12 ani, cam pe-acolo.  Într-o zi, un coleg de clasă mi-a aruncat o informație de neprețuit: ”se dă Omul-Păianjen la cinematograf!”. Oaaaauuu, am sărit ca din arc, mi-am scotocit părinții de șase lei și zbughe-o la film! ”Omul-Păianjen” era pe vremea aceea culmea imaginației infantile, simbolul integrării în absolutul zgârie-norilor americani. Mai mobil decât Păsări-Lăți-Lungilă, mai agil decât Șaptecai și la fel de mulat vestimentar ca omulețul lui Gopo (!?).    (Totuși, nu l-aș fi luat la schimb cu Greuceanu al nostru, care a eliberat soarele și luna de sub grea năpastă zmeiască, ispravă care-l face pe Spiderman să pară păienjenant de involuat!). Noi, românii postbelici și post-Ilici, nu prea aveam eroi de basme moderne. Rămăseserăm înțepeniți în categoria de inspirație stahanovistă – ”eroi ai muncii socialiste”. O invenție epocală a bloc(kbuster)ului comunist: eroul – personaj colectiv depersonalizat – Clasa Muncitoare.
Revenind la Spiderman, cenzura comunistă n-avea ce obiecta: nici urmă de ideologii burghezo-imperialiste. Spiderman era un fel de haiduc anti-capitalist sub ”acoperire” (ca și vărul lui, Superman), pierdut în păienjenișul decadent al Răului americanizat. Iar morala ”subversiv”-simplistă ar fi, într-o interpretare laxă – atâta Rău zace-n măruntaiele capitalismului, încât poliția e helpless, fără Omul-Păianjen s-ar duce dracului toată orânduirea lor bazată pe inegalitatea claselor și pe exploatarea (spider)omului de către om!. . .
Să revin. Am ajuns excitați emoțional la casa de bilete. Ne așteptam s-o găsim sub asediul puștanilor de toate vârstele. Bizar: nici țipenie!. . . Bucuroși de pustietate, am luat la repezeală bilete și am pășit în sala aproape goală, luminată neclar-obscur de becuri chioare, pe alocuri sparte. Miștooo, puteam să stăm unde doream, ne puteam și muta în timpul filmului, ( cu excepția zonei unde planau periodic cojile jilave de semințe scuipate dizgrațios de țigănușii abonați la locurile de la balcon. Un nu hotărât rasismului!. . .).
Și-ntuneric se făcu. Începutul era planificat: un documentar intoxi-educativ de la ”Sahia Film” despre abordarea științifică a culturilor de cereale, despre hibridizarea soiurilor bla bla bla. Copiii de astăzi ar lansa ouă clocite și vome regurgitate spre ecran dacă ar vedea așa ceva (eventual 3D!!). Dar nouă, copiilor optzeciști, chiar ne plăcea, era ca o prelungire intimă a Teleenciclopediei! Ne plăceau până și congresele partidului, că ne trântea tov. Ceaușescu perle pe bandă uzată –  ”pretini” ”tomnai”, ”muncipiu”, ”coperative”, ”hotărârilii”  și altilii asemeni.
După sfertul de oră semidoctrinar, din nou întuneric. Plini de speranță, citim pe nerăsuflate: ”Româniafilm prezintă: O producție a casei de film trei: CONCURS”. Senzații amestecate, preponderent disperate: Spiderman se amânase. Pe de o parte, eram nervoși că nu ne uitaserăm afară la afiș, intraserăm ca tăurașii prin poarta nouă. Pe de altă parte, ”Concurs”-ul lui Dan Pița nu suna așa de rău. Fusesem și eu pe la niște concursuri de cros, mă clasam mereu prin Top 3 pe municipiu.
Nu mi-a prea plăcut filmul per ansamblu, că oamenii ăia nu se-ntreceau la propriu, nu era chiar ca la olimpiade, pe locuri, fiți gata și poc pistolul. . . Dar m-a distrat cum jucau concurenții bâza, oameni serioși, nu puștani  ca noi. I-am recunoscut doar pe Marin Moraru (apărea pe la revelioane), pe Gheorghe Dinică (îl văzusem în ”Explozia” și în câte și mai câte) și pe vestitul ”Șaptefrați” din ”Lumini și umbre” – Valentin Uritescu. . .
Și m-a mai distrat atmosfera aia cu oameni mari care se certau mai rău ca niște copii. Așadar, să fii mare nu-i nicio brânză, ăștia vorbeau în film despre ”etică, morală, mania persecuției” – dar erau mai năzuroși decât niște preșcolari . . . atunci ce sens mai are să te faci mare?!. . . Oricum, un film diferit de tot ce văzusem eu până atunci. 
Concurs - Gh. Dinica Claudiu Bleont
Scenă din filmul Concurs de Dan Pița (1982). Gheorghe Dinică, orchestratorul bâzei improvizate, îi face loc puștanului Claudiu Bleonț (dreapta), pentru ca acesta să poată plasa o scatoalcă incognito personajului cu fizionomia palmată.
Sursa: youtube
Totuși, n-a explodat maturitatea-n mine doar pentru că am văzut un film ”altfel”. Abia ”Pas în doi” avea să mă smucească din pasivitatea de cinefil neorientat. Pe lângă atmosfera pe alocuri delirantă, pe lângă finalul dezolant, toată adolescența mi-a sunat în cap disperarea lui Petre Nicolae: ”Să-mi dați piese brute!. . .Vreau piese brute!. . .  Vreau să muncesc!”.  Nici nu știam ce înseamnă ”piese brute”, nici nu m-a convins să vreau să muncesc, dar am simțit subcutanat drama de sub ”haz-de-necaz”-ul personajului. Ca să nu mai zic de zbuciumul teatral al lui Claudiu Bleonț. Și să nu omit că am cunoscut-o și pe Anda Onesa. Personal, dar asta e altă poveste.

Începusem să înțeleg că filmele nu sunt doar cu domnitori români idealizați de Sergiu Nicolaescu (buni și ei în lipsă de altceva!). Sau numai cu activiști, muncitori ori țărani cu limbaj de lemn sau din topor (descins din inerția secerii&ciocanului). Nici doar cu cowboy și cu indieni, cu Winnetou, Old Shatterhand, Superman sau Spiderman. Cu timpul, aveam să învăț noțiuni ca limbaj cinematografic, metaforă vizuală, încadraturi, unghiuri, perspective . . . și am pus ochii și pe niște teoreticieni, un fel de filosofi ai fenomenului cinema. Mi s-a deschis o lume în care trăim, de fapt, cu toții, mental și emoțional. Doar că n-o conștientizăm decât după îndelungi căutări sau, uneori, chiar după accidente existențiale.
 Așadar, ”despre asta e vorba” ca să reproduc o expresie la modă pe care o urăsc cu sinceritate publică. Și va mai fi vorba și despre ieșirea din ”zona de confort” (altă expresie în curs de uzare) a spectatorului comun. Pentru că de-aceea am poreclit rubrica asta ”IntroSpectator”.

IntroSpectator (2) / (rubrică alternativă: Dublu Necroblog)

Publicat pe Actualizat pe


O scrisoare pierdută-n detalii despre
filme, filme și iar filme,
adresată lui Alex. Leo Șerban.
Și nu numai.
Dragă Leo,
De două luni caut un început pentru rubrica asta. Și după nefiresc de îndelungi cumpene, am decis să încep cu sfârșitul tău. Așa s-a scris IntroSpectator (1)
Ce vreau eu să fac mai departe e simplu. Să Privesc și să Analizez Filme (și n-am pus majusculele în mod gratuit). 
Nu sunt critic de film. Nici nu mă proclam continuatorul tău (te continuă colegii tăi critici, moștenitorii de breaslă). 
IntroSpectator” va fi, în primul rând, răspunsul meu la propunerea PSI & ”complicitatea” SofiArt de a diseca Filme. Dar vreau să fie mult mai mult, întotdeauna îmi propun prea mult, ca să pot atinge măcar un Ceva. (da, majuscula asta are și ea rolul ei!)
 Te urmăresc de când te știu, adică de prin anii ’90. Te-am citit pe unde te-am găsit – în Dilema (inclusiv veche), Libertatea, agenda.liternet.ro sau pe diferite forumuri. Și încă mai răscolesc după scrierile tale prin arhive, când vreau o părere de la un Maestru.
Între timp, ai murit.

*

întrerup ”IntroSpectatorul” din motive întemeiate:

*

Între timp, a murit și Gelu Odagiu.
Dragă Gelule. . . 
(aici trebuia să fie o înjurătură la adresa sorții! / pentru că totul e atât de simplu, încât devine de neînțeles, Nichita dixit!)
Ai fost printre primii mei interlocutori din blogosferă.
În ultima vreme, din ce în ce mai rar.
Între timp, deloc.
Mai bine rămân fără cuvinte.
Pentru că și tu erai Doar muzica.

*

Va urma.
După moarte trebuie să urmeze întotdeauna Ceva.

IntroSpectator (1)

Publicat pe Actualizat pe


Dragi cititori,
Sînt mai bine de 16 ani de cînd scriu la Dilema (veche). . . (Este, practic, dublul celei mai lungi relaţii pe care am avut-o cu cineva!). Am fost de faţă la naşterea revistei, la aniversările ei succesive, la părăsiri (unele, din fericire, temporare) şi regăsiri, la prime-veniri şi primeniri, la schimbări şi mutări, la bucurii şi tristeţi, la suişuri şi coborîşuri şi iar suişuri. Cum se zice la nuntă, „la bine şi la greu”. A fost – o mărturisesc fără nici un bemol – cea mai plină experienţă profesională pe care am avut-o vreodată. La lansarea Dilemei, în ianuarie 1993, Cosaşu a spus (memorabil cum îl ştim) că o revistă se face dansînd. Ei bine, tot ce mai pot adăuga este că am dansat – dilematic – cît să schimb vreo zece perechi de pantofi. Dilema a reuşit acest pariu aproape imposibil: să armonizeze „stilurile de dans” diferite ale unor oameni feluriţi. Am dansat, fiecare cum am putut şi ştiut, însă pe aceeaşi muzică. A dance to the music of time (este titlul unui roman englezesc) în interpretarea orchestrei dirijate de Andrei Pleşu.
Iar la sfîrşit, o reverenţă.
Alex-Leo-Serban
Alex. Leo Șerban (Sursa: bookaholic.ro)
Spun, aici, „sfîrşit” pentru că simt că, în ce mă priveşte, am ajuns la un fel de finiş. Cheful de a dansa mi-a pierit. A intervenit o rutină, o rugină, o insatisfacţie (pur personală) legată de meseria de jurnalist. Şi chiar de critic de film: am văzut, în ultimii ani, cum acest statut – la care visam, adolescent, nesperînd că visul mi se va împlini – a ajuns să nu mai însemne nimic. Credeam că sîntem utili, noi, criticii de film; îmi dau seama însă tot mai mult că probabil împărţim cu cronicarii de dans calitatea de „cea mai nefolositoare meserie din lume”. Asta, văzuţi din afară. Dinăuntru, constat că ceea ce începuse ca o pasiune devine un soi de sinecură. Sîntem invitaţi la festivaluri, în jurii etc., ca şi cum am fi deportaţi în vagoane de lux. Condiţia fiind să nu ne uităm o clipă pe geam, ci numai la filme. Or, dincolo de geam, oamenii nu văd filmele pe care le vedem noi, ci filmele de la televizor, pe care noi le-am văzut deja. Părem că ne chinuim să stoarcem soare din castraveţi. . .
Am avut totuşi norocul să fiu martorul renaşterii filmului românesc. Numai că, din păcate, perspectivele – şi aici – sînt sumbre. Cînd doi dintre cei mai optimişti regizori români (Cristian Mungiu şi Tudor Giurgiu) recunosc, în diverse interviuri, că filmul românesc a luat un start bun, dar va rata finişul din indolenţă sau incompetenţă instituţională, lucrurile sînt mai grave decît dacă ar spune-o un pesimist incurabil. Nu ştiu dacă românii mai sînt interesaţi să vadă filme româneşti bune; ştiu însă sigur că statul nu dă o ceapă degerată pe ele. Ce să mai vorbim despre critică. . .
Mi-ar fi, cu siguranţă, foarte comod să mă prefac, avînd de partea mea – deja – comoditatea de a scrie uşor, fără efort. M-aş preface că jurnalismul e ceea ce-mi place mai mult să fac, că lumea e foarte interesată de opiniile mele, că statutul pe care mi l-am dorit e la fel de prestigios ca atunci cînd mi l-am dorit, că nimic nu s-a schimbat şi că, în fond, chiar dacă totul s-a schimbat, pot continua ca şi cum – un finiş comod, senin şi nedilematic. Dar, tocmai pentru că întrebările pe care mi le pun sînt mai numeroase decît răspunsurile pe care le-aş putea da, am decis să mă opresc aici. O experienţă se încheie, dar căutarea continuă, căci lumea e mare.
Vă mulţumesc că m-aţi însoţit o bucată de drum.
a.l.ş.

 

[”Cuvânt de rămas bun”, de Alex. Leo Șerban.
Articol publicat în Dilema Veche, în noiembrie 2009, înainte ca Leo să părăsească România cu destinația Buenos Aires. 
Republicat tot în Dilema Veche, pe 10 aprilie 2011, la două zile de la moartea sa la numai 52 de ani (cancer limfatic), la spitalul ”Matei Balș” din București.]

A murit cel mai copil dintre marii actori

Publicat pe Actualizat pe


A murit Robin Williams.

Mă simt de parcă ar fi murit Peter Pan.

Și pentru că Peter nu are cum să moară, simplist-silogistic, o să-l reținem și pe Robin prizonier în lumea noastră.RobinWilliamsMagnum

O să-mi revin repede din uluială, o să revăd pe ”fast forward” toate momentele de magie interpretate de Robin de-a lungul timpului și o să mă las pradă celei mai potrivite stări de spirit cu acest moment:

Don’t Worry, Be Happy!

(videoclip în care apare și contagiosul, inimitabilul, inimă-tandrul Robin):

 

Sursa foto: www.chicagoreader.com

Așteptându-l pe Nietzsche (2) – Calul din Torino

Publicat pe Actualizat pe


/ ”Calul din Torino” – între coșmarul dostoievskian, delirul nietzscheian și absurdul lui Beckett /
Torino, Piața Carlos Alberto, 3 ianuarie 1889. Un birjar încearcă fără succes să-și determine calul să înainteze. Furibund, vizitiul începe să-și biciuiască fără milă bidiviul. La scenă asistă și filosoful german Friedrich Nietzsche, care are un acces de compasiune și sare la gâtul animalului, izbucnind în plâns.  La scurt timp, i se declanșează primele simptome severe ale nebuniei care îl va chinui mai bine de zece ani, până la moarte. (articol demarat AICI.)
La 122 de ani distanță, regizorul ungur Bela Tarr se hotărăște să ecranizeze o poveste cu o simbolistică revendicată direct din întâmplarea torineză – ”Calul din Torino”, producție 2011.
Filmul nu este despre Nietzsche. Dar poartă amprenta spiritului lui. Vocea povestitorului ne pune în gardă, la începutul filmului, că întâmplarea din Torino a fost punctul de plecare al scenariului.  
Calul din Torino” este o ficțiune-parabolă închipuită de Tarr despre calul îmbrățișat de Nietzsche la Torino și despre stăpânii săi – un bătrân și fiica sa. Unici locuitori ai unei pustietăți, într-o casă imemorială, degradată, plantată într-un câmp arid, în imediata vecinătate a unei fântâni. O consistentă mostră de minimalism vizual, scenografic și  verbal.
 Bela Tarr a ales să imagineze pe peliculă  6 zile din viața celor 3. Ultimele 6, probabil(?).
Coloana sonoră, admirabil croită de Mihaly Vig pe ”gloom”-ul peliculei, induce încă din start o stare care (in)evoluează de la monoton-apăsător la deconcertant-delirant:

 

În primele cadre, bătrânul (Ohlsdorfer) se întoarce acasă într-o căruță trasă de cal. Ambient de stepă stearpă: arbuști desfrunziți, buruieni uscate, praf  răscolit  de vântul care bate fără încetare, cadre alb-negru dominate de griuri mohorâte.
Calul din Torino 1 1
Ajuns acasă, bătrânul este întâmpinat de fata sa, care se grăbește să îl ajute. Găsim o relativă dinamică a personajelor, dar e numai o iluzie. Dinamismul se va estompa dramatic spre final. De fapt, cinematica din imagine are un tâlc descoperit mai jos:
Calul din Torino 2
Existența celor doi se împarte între două lumi – ”înăuntru” – ”afară” –  care vor evolua treptat dintr-un raport de complementaritate într-unul de contopire funestă.
Alternanța ”înăuntru – afară” este dihotomică. ”Afară” este habitatul ostil, parcă dezlocuit de vântul haotic.  ”Înăuntru” e spațiul silit, aproape penitenciar, preaplin de tăcerea unor oameni care nu au ce să-și spună.  ”Afară” e teritoriul interzis oricărei simbioze dintre om și natură. ”Înăuntru”, e spațiul  coexistenței tată-fiică, fără alte virtuți familiale în afara unor automatisme necesare supraviețuirii comune.  
Totul, în limitele unei rutine ritualice care, pe parcursul celor  6 zile, va fi progresiv devitalizată.
Camera zăbovește adesea pe cadre picturale, chiar în absența policromiei. Regizorul insistă pe imagini-emblemă, creându-ne senzația de timp încremenit. Este și cazul cadrului cu fata țintuită în fața ferestrei, uitându-se spre afară, ca o senzație de arest la domiciliu:
Calul din Torino 3
Senzația se accentuează atunci când cadrul ferestrei este umplut de silueta gârbovită a bărbatului:
Calul din Torino 3 barbatul in fata ferestrei
Iar senzația devine copleșitoare atunci când regizorul ne dezvăluie tabloul dintr-un unghi diferit. Greu de închipuit o atmosferă mai apăsătoare. Siluetele celor doi zac într-o tăcere devenită limbaj ambiental. Tăcerea – personaj secundar omniprezent. Căpătăm senzația că obiectele de decor suferă un proces de sublimare în tăcerea aproape materializată.
Calul din Torino 6 natura moarta cu batran fata rufe masa scaune
Activitățile celor doi se reduc la câteva automatisme repetate aproape invariabil:
Fata îl ajută pe tată să se îmbrace-dezbrace (bărbatul este infirm, are mâna dreaptă inertă). Fata iese afară pentru a aduce apă cu gălețile de la fântână. Fata curăță grajdul. Fata pregătește masa . . . 
Calul din Torino 4 cratita cu cartofi fierti
O scenă de antologie, în continuare. Bătrânul înfulecă literalmente un cartof fiert. 
⌈Mâna sa dreaptă este inertă, spuneam. Regizorul  nu explică de ce, nici nu sugerează. E posibil să fie brațul care acum pătimește după ce a biciuit calul în prezența lui Nietzsche. Ipoteza este cu atât mai viabilă, cu cât (vă rog să observați) ochiul drept al lui Ohlsdorfer este acoperit de pleoapa atrofiată. Este același ochi drept, care și lui Nietzsche îi cedase la vârsta de 29 de ani! Regăsim, deci, un transfer de suferință de la Nietzsche la bătrân, ca un blestem care lucrează lent și sigur.⌋
Bătrânul răzuiește coaja cartofului cu unghiile mâinii sănătoase. Apoi mărunțește miezul fierbinte cu poftă și duce la gură fragmentele de cartof, schimonosindu-se din cauza arsurii. Este o voluptate care contrastează strident cu  apatia manifestată în restul timpului:
Calul din Torino 4
Am citit că Tarr s-ar fi  inspirat din tabloul lui Van Gogh, ”Mâncătorii de cartofi”:
Vincent_Van_Gogh_-_The_Potato_Eaters
Aici, un instantaneu care ne trimite cu gândul la un Don Quijote mahmur, sisific, înfrânt:
Calul din Torino 5
La un moment dat, monotonia familiei este întreruptă de un vizitator sosit să cumpere palincă. Acesta sparge tăcerea cu un monolog semi-delirant inspirat din filosofia lui Nietzsche, despre degradarea umanității, despre responsabilitatea lui Dumnezeu față de extincția morală a omenirii și, finalmente, despre moartea lui Dumnezeu. Incoerent, dar premonitoriu. Parcă intuim starea de delir din ultimii ani de viață ai lui Nietzsche.
Calul din Torino 6 om filosofand ciudat
Calul. Declanșatorul crizei lui Nietzsche. Refuză mâncarea. Refuză inclusiv să mai tragă la căruță (protest mut față de biciuirea din Piața Carlos Alberto!?). Practic, condamnă familia la imobilitate, la izolare completă.
Calul din Torino 7 calul
Emblematice sunt ieșirile fetei cu gălețile la fântână, înfruntând vântul potrivnic. La începutul filmului, cameramanul urmează pașii fetei,  împărtășind parcă aceeași povară ritualică:
Calul din Torino 5 1 femeia merge la fantana
Apoi, ieșirile fetei se izbesc de o ceață mată, aproape materializată. Camera o urmează încă prin atmosfera din ce în ce mai ostilă:
 
Calul din Torino 7 femeia merge la fantana ceatza
Spre final, însă, camera rămâne în cadrul ușii casei, urmărind de la distanță mersul greu al fetei. Camera știe deja. Și ne avertizează și pe noi. Fântâna a secat. Fata se va întoarce cu gălețile goale. Viața primește un avertisment crucial:
Calul din Torino 9 femeia la fantana, camera ramane in cadrul usii
Dispariția apei din fântână fusese profețită deja. Cu o zi înainte, cei doi fuseseră distrași din ritualul consumării de cartofi de un zgomot. Un zgomot care punea în pericol monotonia cotidiană.
Calul din Torino 8 ambii la masa atenti la zgomote afara
Un grup de țigani aflați în drum spre America. Se opriseră să ia puțină apă din fântână. Inacceptabil pentru bătrânul Ohlsdorfer, captiv al stării avansate de alienare:
Calul din Torino 8 gonesc tiganii
Țiganii pleacă în grabă, nu fără a-i arunca blesteme bătrânului sociopat.
În schimb, un țigan bătrân apucă să îi lase fetei o carte. Spre seară, fata buchisește greoi primele pagini. Citește despre o apropiată penitență. ”Locurile sfinte au fost pângărite.” Despre Dumnezeu și lucrările sale e scris la timpul trecut: ”Domnul a fost cu voi! Dimineața se va transforma în noapte. Iar noapte nu va mai fi. . .”:
Calul din Torino 8 țiganii au plecat, fata citeste cartea
Nicio speranță de a mai putea trăi aici. Cu fântâna secată, a doua zi de dimineață, cei 3 pleacă. Dar, cum calul a refuzat să tragă la căruță, iar bătrânul este infirm,  fata  este nevoită să apuce de oiște și să tragă. Un moment zguduitor:  oiștea nu e altceva decât o cruce.  Iar Golgota nu e departe. . .
Calul din Torino 10 femeia duce oistea carutei
Cei 3 osândiți la migrație urcă anevoios dealul Golgotei, dar nu spre a fi răstigniți. Ci pentru a răzbate ”dincolo”. Dincolo de condamnare. Dincolo de penitență. Apare în scenă și un copac solitar, desfrunzit, dar încă vertical. Cât timp e verticalitate, mai e o speranță.
Calul din Torino 11 femeia duce oistea carutei pe deal
O paranteză, devenită obligatorie. Există în acest film trimiteri inclusiv la piesa lui Beckett, ”Așteptându-l pe Godot”.
Acolo, personajele principale, Vladimir și Estragon, așteaptă o salvare de la un anume Godot, iluzoriu așteptat până la finalul piesei.  Cei doi nu caută salvarea în ei înșiși. Sunt incapabili de o ieșire din impas prin forțe proprii. Iar spre finalul piesei apar slăbiciuni umane extreme – tentațiile suicidare. Încearcă să se spânzure de o salcie, fără succes (se rupe funia). Iar piesa se încheie simptomatic. Cei doi își provoacă limitele curajului, încercând o evadare din pasivitatea cronică:
” – Vladimir: O-ntindem?
   – Estragon: Hai.
Nu se mișcă din loc. ”
Așa se încheie piesa. Iar acest ”Nu se mișcă din loc”, care contrazice intenția verbalizată de a ”o-ntinde”, este condamnarea definitivă, tacită, la pasivitate. Este renunțarea la acțiune, autocondamnarea la așteptare, poate chiar la moarte lentă, deși critica nu a căzut la pace în privința semnificațiilor beckettiene.
Mutându-ne la ”Calul din Torino”, familia&calul fac mai mult decât Vladimir&Estragon. Cei trei chiar pleacă în căutarea salvării, constatăm că personajele dispar după deal. Rămâne în urmă doar vânturarea frunzelor prin pustiul dez-umanizat.
Calul din Torino 12 au disparut dupa deal
Dar, lovitură de teatru (film!?)! 
După câteva secunde, îi revedem revenind aproape inexplicabil în câmpul nostru vizual. Au realizat deșertăciunea evadării din condiția lor de învinși. Se întorc în carapacea lor de oameni. Au ratat șansa unei noi deveniri, au ratat accederea către statutul de Supraom creat de însuși Nietzsche. O specie superioară care să se autodepășească și să conducă plebea către autodeterminare absolută, chiar în absența unui Dumnezeu, negat vehement de Nietzsche.
Calul din Torino 13 reapar de dupa deal
După ce se întorc acasă, regizorul inversează dramatic focusul obiectivului. În primele zile, aparatul de filmat  urmărea fata din interior, uitându-se pe geam. Pentru prima dată, obiectivul rămâne afară, iscodind spre interior. Fata devine o simplă fizionomie inertă în spatele ferestrelor. Sentimentul întemnițării în propriul spațiu vital devine strivitor:
Calul din Torino 14 chipul fetei, ca o stafie, la fereastra
Iar camera se apropie sadic de chipul încremenit. Privire în moarte silnică:
Calul din Torino 15 chipul fetei, ca o stafie, la fereastra
 Ajungem în ziua a 6-a. Dar nu mai e ”zi”. Vă amintiți? ”Dimineața se va transforma în noapte”.  Dumnezeu a murit(?). Au fost 6 zile ale Genezei sau ale unei Deconstrucții planificate? Regizorul ne dă indicii, dar ne lasă libertatea de intepretare:

Calul din Torino 16 trebuie să mâncăm

 
”Trebuie să mâncăm”, spune tatăl. Dar fata refuză mâncarea. Calul probabil a și murit în grajd.  Decorul nu mai există. ”Afară” s-a contopit cu ”înăuntru”, e întuneric peste tot. Iar povestitorul ne informează ”Afară este tăcere de mormânt, furtuna s-a terminat.”. 
Trebuie să mâncăm”. (Parcă aud ecoul lui Labiș – ”Mânânc și plâng. Mănânc.”). Instinctul de supraviețuire trăiește. Dincolo de mormântul ambiental, palpită viața. Tarr ne lasă cu o speranță. Final deschis.
Trebuie”. Nu înseamnă că vor și mânca până la capăt. Rămânem suspendați, ca și la Beckett:  ”Plecăm”, dar nu ne mișcăm încă din loc. Îl așteptăm pe Godot, dar căutăm soluții.
L-am aștepta și pe Nietzsche. Parcă simțim nevoia unuia dintre verdictele sale nihiliste. Și parcă nu. Pentru că l-am simțit peste tot (chiar și acolo unde regizorul i-a eludat filosofia). În tăcerea generalizată, în negarea divinității, în abandonul de sine, în întunericul impus, în implacabilul situației, dar și în realitatea alter-nativă.  
Nihil sine Nietzsche.
Finalurile deschise sunt cele mai fascinante.
(fotografiile sunt extrase din materiale video găsite pe youtube.com )