INTROSPECTORAȚII

Nesaț cognitiv (3)

Publicat pe Actualizat pe


Mitologicul Inconștient

Dacă nu poți vedea Imposibilul cu Ochii minții,

nu vei putea înțelege Posibilul nici măcar cu toate simțurile larg deschise. 

/ Confesiune. Seria ”Nesaț Cognitiv” nu este un ghid sau un compendiu de idei cu pretenție de înțelepciune. E, pur și simplu, o împărtășire publică a modului în care cred eu că ar trebui să privim și să înțelegem lumea – cu accent pe zona cultural-artistică. Așadar, zero pretenții academice, deși voi face frecvent recurs la marile spirite, majoritatea defuncte. În materie de spiritualitate, am impresia că s-a inventat aproape tot. Noi doar schimbăm decoruri, reinterpretăm aceleași idei. Doar știința mai poate induce schimbări de fond. 
Nu sunt ComiCultuGraal, nu sunt nici măcar ComiCultural, cum mă pretind. Doar tind. Și tind de nu mă mai opresc. /

Nu am îngropat subiectul ”mitologie” în articolul precedent, așa cum părea. Mitologia e cel mai durabil fenomen cultural din istoria umanității. Și, probabil, și cel mai versatil, în sensul creativ al cuvântului. 

Miticul este preexistent în psihicul nostru. O idee revoluționară pentru vremurile în care a emis-o Carl Jung.

Inițial, Sigmund Freud identificase (printre altele) sediul trăirilor noastre refulate – Inconștientul personal. Era vorba despre trăirile derulate de-a lungul vieții, efect direct al experiențelor individului

Discipolul său (până la un punct), Carl Jung, a sondat în continuare psihicul,  descoperindu-i o neașteptată dimensiune universală. Elvețianul a constatat că mai există un substrat psihic profund, cu care suntem amprentați de la naștere și care nu reflectă experiențele noastre personale (deci post-naștere), ci experiențele anterioare, ale întregii specii umane. Un substrat compus din arhetipuri impregnate inclusiv cu semnificații mitologice. L-a botezat Inconștientul colectiv, deoarece nu lipsește din bagajul genetic al niciunui muritor.

Nici ”Inconștientul” lui Freud, nici cel al lui Jung nu sunt descoperiri 100% originale. Dar cei doi au meritul de a fi depășit faza intuitiv-speculativ-rațională a predecesorilor lor, de a fi obținut date relevante pe cale experimentală, științifică.

Așadar, ne naștem cu creierul plin de moșteniri spiritual-instinctuale ”inconștientizate”, mereu pe punctul de a fi expuse razei de acțiune a Conștientului.

Este momentul apelului la un pic de Concret. Un exemplu devenit emblemă pentru mitologicul aprioric din Om.

În cartea sa, ”În lumea arhetipurilor”,  Jung studiază simptomatica  interpretare pe care Freud o conferise tabloului lui Da Vinci – ” Fecioara cu Pruncul şi Sf. Ana”. 

 

Leonardo_da_Vinci_-_Virgin_and_Child_with_St_Anne_C2RMF_retouched
Leonardo da Vinci – Fecioara cu Pruncul şi Sf. Ana (circa 1508)

 

Nu voi explora ipotezele sexuale derivate din speculațiile eronate ale lui Freud pe tema unui text greșit tradus din italiană (mai multe detalii AICI).

Mă voi concentra pe un alt aspect. Așadar, Freud susține că Fecioara și Sf. Ana le simbolizează pe cele două mame care l-au crescut, în realitate, succesiv, pe da Vinci (mama naturală, respectiv cea vitregă).

În replică, Jung spune că ”această cauzalitate este personală”(ca să nu mai spunem că Sf. Ana era bunica lui Isus!). Așadar, Freud a aplicat interpretarea la semnificații specifice Inconștientului personal – a raportat-o la evenimente din viața lui Leonardo da Vinci.  Iar Jung consideră că este nevoie de o extindere a investigației spre trecutul pre-nativ al lui Da Vinci. Către zona Inconștientului colectiv.

Motivul ”celor două mame” are o puternică simbolistică mitologic-religioasă, transmisă inclusiv pe calea Inconștientului colectiv. Psihologul elvețian indică acest motiv ca fiind unul dintre arhetipurile primordiale – și anume Anima – latura feminină din bărbat, care are imaginea mamei drept reper primordial.

Dubla maternitate are origini străvechi. Mitologia greacă îl are pe Heracle, provenit din împreunarea adulterină a divinului Zeus cu muritoarea Alcmena. În același timp, însă, Heracle se înfruptă și din laptele nemuririi de la sânul înșelatei Hera, dobândind o dublă natură – umană și divină.

Paul Rubens - Originea Caii Lactee
Paul Rubens – Originea Căii Lactee (circa 1637)     

Mai departe, în Egiptul antic, faraonul era deasupra tuturor prin dubla sa natură – umană și divină. Ipostaza îi conferea și dreptul la o dublă naștere, deci o dublă filiație, precum reiese din picturile templelor egiptene.

Jung ne indică și cazul lui Isus, născut dintr-o fecioară și apoi renăscut spiritual, fiind botezat în apele Iordanului de către Ioan.

Concluzia lui Jung este clară. Suntem expuși genetic la misticism și, implicit, la posibilitatea exportării lui în Conștient. Chiar și cei mai atei dintre noi. 

Ideea este întărită și de Mircea Eliade, mai tânărul prieten al lui Jung. În ”Sacrul și profanul”, românul demonstrează că până și cel mai ”areligios” dintre pământeni, voluntar-agresiv lepădat de sacru, este înțepenit în superstiții și tabuuri cu rădăcini (pre)istorice. Eliade constată că și omul modern are o mitologie închegată din obiceiuri, reflexe și automatisme, chiar dacă nu mai este vorba despre raportarea la o divinitate certă. 

Apropo de supranatural: nu am întâlnit încă referiri demne de luat în seamă la genul de mistică de mai jos, căreia deformatorii de opinie habotnică îi atribuie cauze prezicătoare de aprige năpaste (Ex: cazul mamei surorilor Gabor). 

blestem-manastirea-frasinei

 

 

Nesaț cognitiv (2)

Publicat pe Actualizat pe


 (continuare de AICI)

/  ”Mă miră faptul că unii încă se mai preocupă de teoria cunoașterii”

EMIL CIORAN /

/ ”Să fiu deprimat că nu voi putea cuprinde niciodată Cunoașterea

sau să fiu fericit că am atâtea de învățat încât nu mă voi putea opri niciodată?”

Eu /

 

Cu cât înaintez în vârstă, cu atât devin mai alergic la lipsa timpului liber. Resimt dificultatea de a mă raporta la el ca la o Dimensiune fecundă, ca la un spațiu fertil al împlinirii personale.  Tot mai des îmi pare un loc de refugiu, de parcă m-aș revărsa în albia abandonului de sine, nu în realitatea mea alternativă. Asediat de activități cotidiene destinate supraviețuirii, știu că am nevoie de o disciplină mentală spartană, iar asta înseamnă că trebuie să devin mai. . .

Selectiv.

În materie de selectivitate a priorităților și de urmărire consecventă a scopurilor, nu sunt chiar un guru. Am alternat perioadele de asimilare culturală nediferențiată, cantitativă, cu perioade mult mai lungi de pauză, de delăsare. Și prea puțină introspecție purspirit.  

Uneori, sunt tentat să mă apuc să împletesc funia suicidarnicului Cioran, schițând tehnici de supraviețuire cu degetele gâtuite de emoție. Alteori, îmi vine să mă încui penitenciar în butoiul lui Diogene (sau Damigene, cum îl poreclisem prin școala primară) și să-mi sondez pseudoumanitatea, deghizat în gândac kafkian, în căutarea vreunor adevăruri refuzate la lumina zilei. Gândire patologică sau existențialism extrem? 

diogene-gerome

Prefer să mă iluzionez și s-o diagnostichez drept foame de . . .

Cunoaștere. 

Împlinisem 10 ani când am descoperit ”Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. M-au fascinat poveștile mitologice mult mai mult decât lecturile cu Winnetou și Old Shatterhand (preferații contemporanilor & excesiv adrenalinaților mei colegi de școală). La mare luptă cu Jules Verne, care îmi aprinsese iremediabil pasiunea pentru science fiction.

Întorcându-mă la mitologie, primii mei eroi preferați au fost Prometeu, Heracle/Hercule, Ahile, Hector, Ulise și Eneas. (M-a intrigat Patrocle, nefericitul prieten al lui Ahile. ”Cum să ai nume de câine?!”, gândeam cu mintea de copil. Și mai ales câinele Lizucăi, din ”Dumbrava minunată”?!!). Am avut câteva preferințe și printre zei – magia fascinează, mai ales la 10 ani! Era imposibil să nu mă identific aspirațional cu Zeus-Jupiter (Il capo di tutti capi), așa cum Venus-Afrodita, superlaDiva din Olimp, îmi ocupase deja mintea deprinsă cu principiile primare ale esteticii. Totuși, poetul încă nedescătușat din mine o asocia pe Aurora – cea cu degete trandafirii – cu o frumusețe mai subtilă, mai mistică decât a Afroditei. Iar Artemis-Diana era refugiul meu pentru aventuri în sânul naturii. Doar al naturii, nu percepeam încă semnificația erotică a sânilor de femeie.

Aici voi face o paranteză spontană, aproape autopsihanalitică. Pe amazoanele care își tăiau sânul drept ca să mânuiască mai bine arcul le percepeam ca pe niște femei războinice, dar nu neapărat masculinizate. Pe de altă parte, ideea unei femei fără un sân nu mă ducea cu gândul la o femeie mutilată. Funcția sânului tăiat era compensată în mintea mea de plusul de îndemânare căpătat. Un handicap necesar. Pe de altă parte, abia acum mă întreb (și cred că îmi și explic parțial) de ce această odioasă practică nu mi-a inspirat atunci nicio fărâmă de repulsie sau de cutremurare. O posibilă explicație –  mie îmi lipsea nativ această parte anatomică. Iar sentimentul empatiei îl aveam încă în faza incubației. Plus că, oricum, eram deja obișnuit cu ororile descrise în alte povestiri (nerecomandabile minorilor, dar prescrise în programele școlare). Mă întreb ce reacție aș fi avut (sau aș avea) dacă aș fi citit despre vreun popor de sălbatici care își extirpau testiculul drept pentru a călări mai bine!. . .

amazoana

Trecând de partea narativă a mitologiei, pot spune că am întâlnit acolo multe pilde cu miez de înțelepciune. Lăcomia nechibzuitului Zeus în fața derutantei grămăjoare de carne, pusă la cale de Prometeu. Alegerea căii Virtuții de către Hercule cel ademenit pe calea ușuratică a Viciului. Și (din nou feelingul de poet latent?) povestea sfâșietoare a lui Orfeu, care a cedat instinctului și s-a uitat după Euridice cu doar un pas înainte de a păși dincolo de Infern

Și am mai moștenit și o prejudecată: să nu acceptăm cadouri de la greci . . . până când nu le desfacem măruntaiele cabaline. Căci grecii-s experți în jocuri de cUlise!. . .

La vârsta aceea, firește că am gustat în primul rând spectaculosul din legende și abia în secundar tâlcurile poveștilor. Dar pot spune că învățăturile din miturile grecești mi-au amprentat gândirea pe viață, pentru că le-am citit la o vârstă a maximei receptivități, a inocenței încă nepervertite, și le-am interpretat inițial într-un spirit mai mult ludic decât autodidactic.

Și duios copilăria trecea. La 10 ani, mitologia mi se părea a fi jumătate fantezie / jumătate realitate reactivată arheologic. Ulterior am înțeles că tot acest caleidoscop de zeități era doar rodul imaginației omului antic, înfricoșat de Natura pe care încă nu o înțelegea. Cu tot substratul de înțelepciune, era obligatorie ieșirea de sub fascinația miticului. Și astfel am aflat de Școala din Milet, cu ai săi Thales, Anaximandru, Anaximene și ceilalți. I-aș putea numi străbunii tuturor științelor care aveau să se nască de-a lungul istoriei. Cu ei, lumea a trecut la nivelul următor.

Dar nu despre istoria filosofiei vreau să scriu în continuare. Există cărți pe tema asta, pe blog doar propun dezbateri pe teme focusate. 

Un început de Viziune

Școala din Milet a dat semnalul unui nou mod de gândire pentru antichitatea din spațiul sud-est-european. Omenirea se afla încă în copilăria timpurie a dezvoltării ei spirituale.

În aceeași fază a evoluției mă voi considera și eu în continuare. Un matur cu minte de matur, ochi de copil și receptivitate în limitele putinței. Ani de zile m-am întrebat, iar răspunsurile nu m-au satisfăcut pe deplin: ”Cum să fac să dobândesc o Viziune cât mai cuprinzătoare despre realitățile accesibile mie ? Și cum să nu cad în capcana de a face din Cunoaștere un simplu scop în sine, meschin, livresc?”.

Și așa am intrat benevol în colimatorul lui Cioran, pe care l-am citat în preambulul articolului. De fapt, Cioran nu contestă explicit Cunoașterea în sine (el însuși fiind un erudit), ci mecanismele asimilării acesteia. Procesul, ”the making of”, ca să mă exprim prozaic cu pretenții de ”plastic”.

Dar nu vreau să cad în capcana unei polemici dezechilibrat-existențialiste cu ilustrul gânditor din cauza unei fraze-paradox. Mai toți filosofii au recunoscut limitele minții umane, încă din vremea când psihologia nu se desprinsese de filosofie. Schopenhauer a concluzionat: de vreme ce natura noastră este trecătoare, nu avem motive să ne suspectăm intelectul că ar avea puterea de a cuprinde Infinitul, Eternul, Absolutul. Iar Nietzsche a radicalizat mesajul: filosofia trebuie deturnată de la subiectul Omului superior la subiectul Omului instinctual, cu o existență vremelnică, meschină, limitată genetic. Omul este încă idealizat. ”Omul este ceva ce trebuie depășit”, strigă Nietzsche în ”Așa grăit-a Zarathustra”, vestind sosirea Supraomului. Omul trebuie înțeles așa cum este el și abia apoi expus unui aer al înălțimilor spirituale. 

Nietzsche-Schopenhauer

Nu am puterea de a-l contrazice pe Nietzsche nici la 114 ani de la moartea sa fizică (căci moartea spirituală l-a hărțuit încă din 1889). Conștiința umană funcționează după reguli de supraviețuire și e într-o permanentă căutare a fericirii facile. Trăiește clipe, nu caută adevăruri. ”Adevărul” – subiectiv, primar sau cum o fi – este aici, acum, perceptibil cu ajutorul simțului comun, punct. Iar eforturile de gândire sunt orientate preponderent către scopuri utilitariste, profesionale. În restul timpului se caută distracția, confortul mental, cu recurs permanent către instinctual.

Cam multă GENERALIZARE. Cred că acesta este unul dintre cele mai relative concepte ale filosofiei de oricând și de pretutindeni. Îmi voi rezerva spațiu pentru a reveni asupra acestui subiect.

Dar nu acuz și nici nu analizez excesiv acum. Doar încerc să îmi găsesc un punct de sprijin, ca Arhimede, pentru viitoarele episoade ale ”Nesațului cognitiv”. Dincolo de toate limitările, Omul sau SubOmul din mine pendulează dual (nu duplicitar!) între două extreme. Pe de o parte, e adânc înrădăcinat în utilitarism, hedonism, confort mental. Pe de altă parte, caută cu disperare și direcția/sensul Infinitului, Absolutului și Eternului. Pur Asimptotic. 

________________________________________________

Cred că am găsit și punctul de sprijin, dar nu ca să răstorn Pământul, ci ca să nu mă răstorn pe mine însumi:

Dacă nu poți vedea Imposibilul cu Ochii minții, nu vei putea înțelege Posibilul nici măcar cu toate simțurile larg deschise. 

Diacritica lui Isus

Publicat pe Actualizat pe


Au existat numeroase dispute pe net – dacă să scriem sau nu cu diacritice pe blog. Cred că se vede de ce parte a baricadei eram.

Am participat și eu la dezbateri, uneori serios și argumentat până-n măduva ideilor, alteori satiric până la absurd, frizând chiar nimicnicia spirituală într-o mai veche postare pe Vechiul ComiCultural

Vin cu un mic adaos, pentru că nu mi-am putut înfrâna un zâmbet iconoclast de înger aprioric decăzut din cerul gurii lumii creștine.

Scriam zilele trecute un articol (care o apărea anul ăsta pe-aici, pe undeva) și m-am gândit să ilustrez cu o pictură de-a lui Giotto:

 

Giotto Scrovegni - Isus in fata lui Caiafa

 

Denumirea picturii, tradusă pe românește, ar fi ”Isus în fața lui Caiafa”. 

Și-acum: închipuiți-vă ce furtună aș fi iscat prin curtea Prea-Luminaților Prelați de factură orto-catolică, dac-aș fi omis diacritica lui ”ț”. Bașca tematica total nepotrivită cu pictura lui Giotto.

(Acest articol e dintr-o serie lungă de subiecte de pe acest blog, care au un conținut derizoriu. Dar măcar au poze. Care fac cât o mie de diacritice.)

 

Tac de nu mă mai opresc

Publicat pe Actualizat pe


Am citit gluma asta cu neopritul din tăcere într-un almanah ”Perpetuum comic” din anii ’80.

Dincolo de haioșenia ardelenismului, formularea e de-a dreptul poetico-filosofică. A nu te mai opri dintr-o inacțiune, din omisiunea de ”a face” ceva – seamănă cu un balans introvertit deasupra unei prăpăstii numite Sine. Sinele, ca vid de inspirație.

În cazul meu, deocamdată, Viața personală bate Blogul. Pe termen nedeterminat.

–––––––––––––––

Postare cu adresă implicită către Psi & SofiArt, față de care sunt dator cu o analiză aprofundată a filmului ”Wild Strawberries”. (Plus datoria față de Blogul însuși. Și față de orice alt/altă însuși/însăși care mai trece prin  acest loc încremenit în necuvântare.)

Deocamdată, mă aflu într-o ”aprofundătură” dpdv al timpului personal. Remediabilă.