NATURA UMANĂ

„Și acum, o veste bună pentru elevi. . .”

Publicat pe


. . . așa a început informația despre ”Ziua Educației”  știrista de dimineață Andreea Marinescu, zâmbind serafic-prompteristic, marca Pro TV.

Deci, „Uraaa”! Azi nu învățăm! Bucurați-vă, copii în curs de imbecilizare!

Zilnic aud la tv formulări absolut idioate, croite subliminal pe ce vrea s-audă iraționalul colectiv al maneloizilor. ”O veste bună pentru elevi!”. . .

Ce să ne bucure mai întâi?:

a. Să ne bucurăm că scapă, măcar pentru o zi, copiii noștri de monstruosul sistem de învățământ românesc?
b. Sau să ne bucurăm ca gibonii că ne stau copiii cu creierii neocupați?

Dar hai să vă mai dau eu câteva știri cu iz ”educațional”. Direct de la sursă. Din interiorul fenomenului.

1. La Colegiul Mihai Eminescu, la deschiderea anului școlar, președintele lucrului bine făcut (vă amintiți. . .) Klaus Iohannis a lansat un mesaj cu ”o societate așezată pe valori”, cu ” să învațați”,  cu ”să fiți corecți” și alte idei ridicătoare din mocirla irațiunii. Dacă s-ar fi obosit să intre într-una din clasele de la etajul 3, ar fi găsit clase cu bănci în stare avansată de uzură, pereți îmbătrâniți de nevopsire, table transparentizate de uzură, pe care creta descrie traiectorii incerte . . .

2. A, și să vă mai surprind: fiul meu de-a cincea a primit manuale gratuite! Învățământ altruist. Majoritatea manualelor sunt vechi de minim 10 ani și sunt aproape la fel de bine conservate ca Evangheliarul lui Macarie de la 1512. Să vă zic că manualul de geografie generală e tocmai din . . . 1997 ?! Cartea asta și-a serbat majoratul anul trecut, iar fiul meu nu e nici adolescent! Perversă relație . . .

3. Stați că nici nu m-am încălzit. Cei mai mulți ați auzit despre homeschooling. E-n vogă pe la televiziuni. Pe la talk-show-uri. Știți că mă bate și pe mine gândul? Hai să vă dau motive.

4. În clasa fiului meu e haos. Proaspăta dirigintă face cu greu față. S-au format deja cunoscutele ”bisericuțe”. Cele mai sudate sunt cele formate din copiii hiperactivi, care fac mișto de ceilalți la modul grobian-maneloid. Cei mai vizați sunt copiii mai liniștiți, eventual cei cu reacții întârziate, cei mai nedăruiți de la natură. Junglă. Nimic nou. Așa era și pe vremea mea. Sau . . .

5. Componenții grupului comunică deja pe what’s up. E cool, nu?! Sau e deja elementar, my dear Watson. Un părinte a interceptat istoricul discuțiilor. Blogul meu nu suportă cuvintele insalubre din textele micuților inocenți. Cu o virulentă tentă sexuală. Clasa a cincea! 

6. Expresii ca ”uite la lesbiana aia” sau ”ăștia doi o să și-o tragă”, cu referire la colegii de clasă, au devenit deja clișeu. Texte deprinse în familie? Acces la filme / sitcomuri pentru adulți? Contact cu viața reală?. . .

7. O colegă a copiat la un test. Imediat, un curent de opinie defavorabil s-a creat. Perfect natural. Cei ce greșesc trebuie pedepsiți. DAR proporțional cu fapta. Și cu capacitatea de exercițiu încă inexistentă juridic.

8. Copiii au început s-o strige ”Copiuța”. Și s-o marginalizeze, s-o șicaneze. Părinții au venit la școală scandalizați. ”E foarte schimbată în ultima vreme, nu ne mai înțelegem cu ea”. Păi cine a pus-o să copieze?? Alta era treaba dacă ar fi proferat invective pe culoarele școlii, cum fac cei mai străluciți reprezentanți ai castei. 

9. ”S-o trimită în altă clasă, că-i influențează negativ pe-ai noștri!”. Asta a fost replica unui părinte profund indignat. Și n-a fost singurul cu inițiativă segregaționistă față de o copilă care e trimisă direct în carantina infamiei.  

10. Bravo, tovarăși! Înființați ghetouri pentru copiii viciați! Ai dracu ei cu cine i-a făcut! 

11. Io, Comicultural fără prea mult ku klux klan în spirit, încep să mă simt inspirat de acești adulți cu simțul moralității. Mă uit pe mailurile din grupul părinților.  (Comunicăm și noi între noi, ne-am modernizatără cu tonții!”.
Dac-aș dori o separație pe categorii gramaticale, pe trei sferturi dintre ei i-aș trece la clasa zero.
Dac-aș face separație pe categorii stilistice, deja m-aș simți foarte-foarte singur. Atââât de singurrr! Hai, poate cu 1-2 aș face echipă. Poate 3-4, să nu fiu rău. Am rămâne o clasă de 5×2 părinți cu 5 copii. Am face homeschooling prin rotație. Și zău c-am ieși mult mai câștigați!

Aș mai avea atâtea să vă împărtășesc, dar mi-e lene. Mă consumă viața reală, ceva de speriat.

………………………………………………………………………….

Așadar, începusem cu o veste bună pentru elevi. 
Să termin cu o veste rea, tot senzual-prompteristic:

Dragi copii, o veste proastă: mâine mergeți iar la școală. De Ziua Educației ați fost învățați ce bine e să stai departe de școală!

Și ce aproape de adevăr a fost Pro TV! Fără s-o știe. . .

 

Anunțuri

Cum mi-a marcat Morcoveață pre-adolescența

Publicat pe


Am citit ”Morcoveață” pe la 12 ani.

O carte nemuritoare, deși mulți copii de astăzi (mă refer la cei 3-5% pentru care cititul mai este un act benevol și, de dorit, plăcut) ar prefera, poate, scriitori mai actuali, mai ”în vogă” și ”eternizați” pe marile ecrane încă din timpul vieții.

Ușor tristă pe fond, dacă ne gândim la relația lui Morcoveață cu părinții. Dar și îmbibată de un spirit comic-satiric care pe mine, copilul, m-a sedus.

Capitolul de mai jos a rămas pentru mine un fel de graniță dintre copilul încă plin de fantezii diurne și viitorul adolescent. Mai ales finalul – delicios de spiritual – pot spune că mi-a activat centrii nervoși ai lirismului. Abia Nichita avea să mi-i facă să explodeze pe la 16 ani.

O lectură pe care o recomand nu doar copiilor aflați în ultimele săptămâni de vacanță. . . ci și maturilor care pot trece, uneori . . . deseori, granița către starea de copil cu ochii larg deschiși.

Așadar:

DIN SCRISORILE LUI MORCOVEAȚĂ CĂTRE DOMNUL LEPIC
ȘI UNELE RĂSPUNSURI ALE DOMNULUI LEPIC CĂTRE MORCOVEAȚĂ

Dragă tăticule,
M-am tot ținut de pescuit în timpul vacanței și asta mi-a pus sângele în mișcare. Niște buboaie cât toate zilele îmi ies pe pulpe. Stau la pat. Zac pe spate și doamna infirmieră îmi pune prișnițe. Atâta vreme cât piroanele astea afurisite nu se sparg, mă doare. După aia, nici nu mă mai gândesc la ele. Numai că se înmulțesc ca puii de găină. Unul trece, alte trei răsar. Nădăjduiesc însă c-o să ies la liman.

Fiul tău iubitor

 

Dragul meu Morcoveață,
Dat fiind că te pregătești pentru prima ta împărtășanie și înveți catehismul, trebuie să știi că omenirea nu te-a așteptat pe tine ca să aibă buboaie sau piroane, cum le spui tu. Lui Iisus Hristos i-au bătut piroane și în picioare, și în mâini. Dar el nu se văicărea, deși ale lui erau adevărate.
Curaj!

Tatăl tău care te iubește

 

Morcoveață către domnul Lepic

Dragă tăticule,
Te anunț bucuros că mi-a ieșit o măsea. Deși n-am încă vârsta, cred că-i o măsea timpurie de minte. Sper că n-o să fie singura și că te voi mulțumi întotdeauna prin sârguința și buna mea purtare.

Fiul tău iubitor

 

Răspunsul domnului Lepic

Dragul meu Morcoveață,
Tocmai acum, când ție ți-a ieșit o măsea, una de-a mea a început să se clatine. Chiar ieri dimineață mi-a căzut. Așa că, dacă tu ai o măsea mai mult, tatăl tău are una mai puțin. Precum vezi, nu s-a schimbat nimic, numărul măselelor în familie e același.

Tatăl tău care te iubește

 

(. . .)

Morcoveață către domnul Lepic

Dragă tăticule,
Aud că trebuie să pleci la Paris. Mă bucur de bucuria pe care ai s-o ai vizitând capitala, pe care mi-aș dori s-o cunosc și eu și unde, cu gândul, voi fi alături de tine. Știu că învățătura nu-mi îngăduie această călătorie, dar mă folosesc de acest prilej și te întreb dacă n-ai putea să-mi cumperi vreo două cărți. Cele pe care le am eu le-am învățat pe dinafară. Alege orice. Mi-e totuna. Totuși, mi-aș dori mai cu seamă Henriada, de Francois-Marie-Arouet de Voltaire, și Noua Eloiza, de Jean-Jacques Rousseau. Dacă mi le-aduci (cărțile costă o nimica toată la Paris), îți jur că pedagogul n-o să mi le confiște niciodată.

 

Răspunsul domnului Lepic

Dragul meu Morcoveață,
Scriitorii de care-mi vorbești erau și ei oameni ca tine și ca mine. Ce-au făcut ei poți să faci și tu. Scrie cărți, ca după aia să le citești.

 

(Din nou) Domnul Lepic către Morcoveață

Dragul meu Morcoveață,
Sunt tare uimit de scrisoarea ta de azi-dimineață. Zadarnic o tot recitesc. Nu mai scrii așa ca altădată și vorbești de niște lucruri ciudate, care nu-mi par nici de nasul tău, nici de-al meu.

De obicei, ne povestești ce ți s-a mai întâmplat, ne scrii al câtelea ești în clasă la învățătură, despre însușirile și cusururile fiecărui profesor, numele noilor tăi colegi, starea rufăriei, dacă dormi și dacă mănânci bine.
Asta, de altfel, e ceea ce vreau să știu și eu. Azi, însă, nu mai pricep nimic. De unde până unde, mă rog, bâiguiala aia despre primăvară, când acum suntem în toiul iernii? Ce vrei să spui? Ai nevoie cumva de un fular? Scrisoarea ta n-are nici dată și nu se poate ști dacă mi-o adresezi mie sau câinelui. Până și scrisul mi se pare schimbat, iar felul cum sunt așezate rândurile și puzderia asta de majuscule mă buimăcește. Pe scurt, bănuiesc că vrei să-ți bați joc de cineva. Presupun că de tine însuți. Asta nu-i o crimă, dar țin să te fac atent.

 

Răspunsul lui Morcoveață

Dragă tăticule,
Un cuvânt la repezeală, ca să te lămuresc cu ultima mea scrisoare. Tu n-ai băgat de seamă: era scrisă în versuri.

 

Adio, dar fumez în mine

Publicat pe Actualizat pe


Balada fumătorului gonit

(baladă contradedicată fumătorilor, pe care Legea anti-fumat i-a privat de spațiile publice închise)

Fumătorii fără vină

Vor tot timpul nicotină. . .

Fumătorii fără spații,

De-i vedeți, victimizați-i !!

 

Trec anii, trec lunile-n goană,

Și-n zbor săptămânile trec,

Rămâi sănătoasă, Țigară!

Îmi iau tabachera și plec!

 

Căci Legea mă pune-n mișcare

Spre zone private de-acum.

Și simt că m-apasă pereții

Plămânilor mei făcuți scrum!

 

Eu nu știu spitalul spre care

Pornesc pe penultimul drum.

(Spitalul e tot spațiu public

Închis? Hai nu fi! Dă-mi un fum!!. . .)

 

Fumam prin wc-uri la școală,

Palmam țigarete prin clasă,

Fumam cu colegele-n poală. . .

Doar vremea era canceroasă. . .

 

Fumam cu colegii de gașcă,

Cam toți mă  ”făceau”. Pe nedrept!. . .

De-atunci  învățasem, se pare

Cum este cu ”trasul în piept”.

 

Dar toate-s de-acuma uitare.

(Pe radiografie fac zoom).

Te las sănătoasă, Țigară,

Căci eu plec pe ultimul drum.

 

*

 

Și, totuși, cucoană Țigară,

Mai am o dorință, antum:

Mai lasă-mă înc-o secundă!

Te rog! Să-ți mai trag doar un fum!. . .

Atunci când scrisul devine o povară

Publicat pe Actualizat pe


. . . pentru că nu mai are loc de:  familie, serviciu, somn, citit cărți, vizionat filme, prieteni offline – și s-a terminat, scrisul e abia pe locul 7! 

. . . pentru că, totuși, ți-ai mai putea face timp de scris, dacă ai renunța la un pic de ( familie ? serviciu ? somn ? citit cărți ? vizionat filme ? prieteni offline ?) . . . dar simți că scrisul devine un compromis! Iar tu mai ai juma’ de viață și-o vrei fără compromisuri, măcar aici, unde nu depinzi decât de tine!

. . . pentru că nu te poți concentra la scris – și cu asta basta!

 Parcă mai era ceva. A, da:

. . . și pentru că n-ai citit suficient în prima tinerețe. Căci, ai/n-ai talent, amatorismul riscă să tâșnească din fiecare rând pe care îl scrii. Iar tu vrei perfecțiune, pentru că de-aia te-ai născut idealist. Sau ai devenit, tot un drac, n-are relevanță aici relația de cauzalitate.

Cred că n-a mai rămas nimic.

Decât sertarele (drafturile) blogului, pline de texte începute, reformulate, autopromise. Și, încă, necompromise.

 

Nesaț cognitiv (3)

Publicat pe Actualizat pe


Mitologicul Inconștient

Dacă nu poți vedea Imposibilul cu Ochii minții,

nu vei putea înțelege Posibilul nici măcar cu toate simțurile larg deschise. 

/ Confesiune. Seria ”Nesaț Cognitiv” nu este un ghid sau un compendiu de idei cu pretenție de înțelepciune. E, pur și simplu, o împărtășire publică a modului în care cred eu că ar trebui să privim și să înțelegem lumea – cu accent pe zona cultural-artistică. Așadar, zero pretenții academice, deși voi face frecvent recurs la marile spirite, majoritatea defuncte. În materie de spiritualitate, am impresia că s-a inventat aproape tot. Noi doar schimbăm decoruri, reinterpretăm aceleași idei. Doar știința mai poate induce schimbări de fond. 
Nu sunt ComiCultuGraal, nu sunt nici măcar ComiCultural, cum mă pretind. Doar tind. Și tind de nu mă mai opresc. /

Nu am îngropat subiectul ”mitologie” în articolul precedent, așa cum părea. Mitologia e cel mai durabil fenomen cultural din istoria umanității. Și, probabil, și cel mai versatil, în sensul creativ al cuvântului. 

Miticul este preexistent în psihicul nostru. O idee revoluționară pentru vremurile în care a emis-o Carl Jung.

Inițial, Sigmund Freud identificase (printre altele) sediul trăirilor noastre refulate – Inconștientul personal. Era vorba despre trăirile derulate de-a lungul vieții, efect direct al experiențelor individului

Discipolul său (până la un punct), Carl Jung, a sondat în continuare psihicul,  descoperindu-i o neașteptată dimensiune universală. Elvețianul a constatat că mai există un substrat psihic profund, cu care suntem amprentați de la naștere și care nu reflectă experiențele noastre personale (deci post-naștere), ci experiențele anterioare, ale întregii specii umane. Un substrat compus din arhetipuri impregnate inclusiv cu semnificații mitologice. L-a botezat Inconștientul colectiv, deoarece nu lipsește din bagajul genetic al niciunui muritor.

Nici ”Inconștientul” lui Freud, nici cel al lui Jung nu sunt descoperiri 100% originale. Dar cei doi au meritul de a fi depășit faza intuitiv-speculativ-rațională a predecesorilor lor, de a fi obținut date relevante pe cale experimentală, științifică.

Așadar, ne naștem cu creierul plin de moșteniri spiritual-instinctuale ”inconștientizate”, mereu pe punctul de a fi expuse razei de acțiune a Conștientului.

Este momentul apelului la un pic de Concret. Un exemplu devenit emblemă pentru mitologicul aprioric din Om.

În cartea sa, ”În lumea arhetipurilor”,  Jung studiază simptomatica  interpretare pe care Freud o conferise tabloului lui Da Vinci – ” Fecioara cu Pruncul şi Sf. Ana”. 

 

Leonardo_da_Vinci_-_Virgin_and_Child_with_St_Anne_C2RMF_retouched
Leonardo da Vinci – Fecioara cu Pruncul şi Sf. Ana (circa 1508)

 

Nu voi explora ipotezele sexuale derivate din speculațiile eronate ale lui Freud pe tema unui text greșit tradus din italiană (mai multe detalii AICI).

Mă voi concentra pe un alt aspect. Așadar, Freud susține că Fecioara și Sf. Ana le simbolizează pe cele două mame care l-au crescut, în realitate, succesiv, pe da Vinci (mama naturală, respectiv cea vitregă).

În replică, Jung spune că ”această cauzalitate este personală”(ca să nu mai spunem că Sf. Ana era bunica lui Isus!). Așadar, Freud a aplicat interpretarea la semnificații specifice Inconștientului personal – a raportat-o la evenimente din viața lui Leonardo da Vinci.  Iar Jung consideră că este nevoie de o extindere a investigației spre trecutul pre-nativ al lui Da Vinci. Către zona Inconștientului colectiv.

Motivul ”celor două mame” are o puternică simbolistică mitologic-religioasă, transmisă inclusiv pe calea Inconștientului colectiv. Psihologul elvețian indică acest motiv ca fiind unul dintre arhetipurile primordiale – și anume Anima – latura feminină din bărbat, care are imaginea mamei drept reper primordial.

Dubla maternitate are origini străvechi. Mitologia greacă îl are pe Heracle, provenit din împreunarea adulterină a divinului Zeus cu muritoarea Alcmena. În același timp, însă, Heracle se înfruptă și din laptele nemuririi de la sânul înșelatei Hera, dobândind o dublă natură – umană și divină.

Paul Rubens - Originea Caii Lactee
Paul Rubens – Originea Căii Lactee (circa 1637)     

Mai departe, în Egiptul antic, faraonul era deasupra tuturor prin dubla sa natură – umană și divină. Ipostaza îi conferea și dreptul la o dublă naștere, deci o dublă filiație, precum reiese din picturile templelor egiptene.

Jung ne indică și cazul lui Isus, născut dintr-o fecioară și apoi renăscut spiritual, fiind botezat în apele Iordanului de către Ioan.

Concluzia lui Jung este clară. Suntem expuși genetic la misticism și, implicit, la posibilitatea exportării lui în Conștient. Chiar și cei mai atei dintre noi. 

Ideea este întărită și de Mircea Eliade, mai tânărul prieten al lui Jung. În ”Sacrul și profanul”, românul demonstrează că până și cel mai ”areligios” dintre pământeni, voluntar-agresiv lepădat de sacru, este înțepenit în superstiții și tabuuri cu rădăcini (pre)istorice. Eliade constată că și omul modern are o mitologie închegată din obiceiuri, reflexe și automatisme, chiar dacă nu mai este vorba despre raportarea la o divinitate certă. 

Apropo de supranatural: nu am întâlnit încă referiri demne de luat în seamă la genul de mistică de mai jos, căreia deformatorii de opinie habotnică îi atribuie cauze prezicătoare de aprige năpaste (Ex: cazul mamei surorilor Gabor). 

blestem-manastirea-frasinei

 

 

Nesaț cognitiv (2)

Publicat pe Actualizat pe


 (continuare de AICI)

/  ”Mă miră faptul că unii încă se mai preocupă de teoria cunoașterii”

EMIL CIORAN /

/ ”Să fiu deprimat că nu voi putea cuprinde niciodată Cunoașterea

sau să fiu fericit că am atâtea de învățat încât nu mă voi putea opri niciodată?”

Eu /

 

Cu cât înaintez în vârstă, cu atât devin mai alergic la lipsa timpului liber. Resimt dificultatea de a mă raporta la el ca la o Dimensiune fecundă, ca la un spațiu fertil al împlinirii personale.  Tot mai des îmi pare un loc de refugiu, de parcă m-aș revărsa în albia abandonului de sine, nu în realitatea mea alternativă. Asediat de activități cotidiene destinate supraviețuirii, știu că am nevoie de o disciplină mentală spartană, iar asta înseamnă că trebuie să devin mai. . .

Selectiv.

În materie de selectivitate a priorităților și de urmărire consecventă a scopurilor, nu sunt chiar un guru. Am alternat perioadele de asimilare culturală nediferențiată, cantitativă, cu perioade mult mai lungi de pauză, de delăsare. Și prea puțină introspecție purspirit.  

Uneori, sunt tentat să mă apuc să împletesc funia suicidarnicului Cioran, schițând tehnici de supraviețuire cu degetele gâtuite de emoție. Alteori, îmi vine să mă încui penitenciar în butoiul lui Diogene (sau Damigene, cum îl poreclisem prin școala primară) și să-mi sondez pseudoumanitatea, deghizat în gândac kafkian, în căutarea vreunor adevăruri refuzate la lumina zilei. Gândire patologică sau existențialism extrem? 

diogene-gerome

Prefer să mă iluzionez și s-o diagnostichez drept foame de . . .

Cunoaștere. 

Împlinisem 10 ani când am descoperit ”Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. M-au fascinat poveștile mitologice mult mai mult decât lecturile cu Winnetou și Old Shatterhand (preferații contemporanilor & excesiv adrenalinaților mei colegi de școală). La mare luptă cu Jules Verne, care îmi aprinsese iremediabil pasiunea pentru science fiction.

Întorcându-mă la mitologie, primii mei eroi preferați au fost Prometeu, Heracle/Hercule, Ahile, Hector, Ulise și Eneas. (M-a intrigat Patrocle, nefericitul prieten al lui Ahile. ”Cum să ai nume de câine?!”, gândeam cu mintea de copil. Și mai ales câinele Lizucăi, din ”Dumbrava minunată”?!!). Am avut câteva preferințe și printre zei – magia fascinează, mai ales la 10 ani! Era imposibil să nu mă identific aspirațional cu Zeus-Jupiter (Il capo di tutti capi), așa cum Venus-Afrodita, superlaDiva din Olimp, îmi ocupase deja mintea deprinsă cu principiile primare ale esteticii. Totuși, poetul încă nedescătușat din mine o asocia pe Aurora – cea cu degete trandafirii – cu o frumusețe mai subtilă, mai mistică decât a Afroditei. Iar Artemis-Diana era refugiul meu pentru aventuri în sânul naturii. Doar al naturii, nu percepeam încă semnificația erotică a sânilor de femeie.

Aici voi face o paranteză spontană, aproape autopsihanalitică. Pe amazoanele care își tăiau sânul drept ca să mânuiască mai bine arcul le percepeam ca pe niște femei războinice, dar nu neapărat masculinizate. Pe de altă parte, ideea unei femei fără un sân nu mă ducea cu gândul la o femeie mutilată. Funcția sânului tăiat era compensată în mintea mea de plusul de îndemânare căpătat. Un handicap necesar. Pe de altă parte, abia acum mă întreb (și cred că îmi și explic parțial) de ce această odioasă practică nu mi-a inspirat atunci nicio fărâmă de repulsie sau de cutremurare. O posibilă explicație –  mie îmi lipsea nativ această parte anatomică. Iar sentimentul empatiei îl aveam încă în faza incubației. Plus că, oricum, eram deja obișnuit cu ororile descrise în alte povestiri (nerecomandabile minorilor, dar prescrise în programele școlare). Mă întreb ce reacție aș fi avut (sau aș avea) dacă aș fi citit despre vreun popor de sălbatici care își extirpau testiculul drept pentru a călări mai bine!. . .

amazoana

Trecând de partea narativă a mitologiei, pot spune că am întâlnit acolo multe pilde cu miez de înțelepciune. Lăcomia nechibzuitului Zeus în fața derutantei grămăjoare de carne, pusă la cale de Prometeu. Alegerea căii Virtuții de către Hercule cel ademenit pe calea ușuratică a Viciului. Și (din nou feelingul de poet latent?) povestea sfâșietoare a lui Orfeu, care a cedat instinctului și s-a uitat după Euridice cu doar un pas înainte de a păși dincolo de Infern

Și am mai moștenit și o prejudecată: să nu acceptăm cadouri de la greci . . . până când nu le desfacem măruntaiele cabaline. Căci grecii-s experți în jocuri de cUlise!. . .

La vârsta aceea, firește că am gustat în primul rând spectaculosul din legende și abia în secundar tâlcurile poveștilor. Dar pot spune că învățăturile din miturile grecești mi-au amprentat gândirea pe viață, pentru că le-am citit la o vârstă a maximei receptivități, a inocenței încă nepervertite, și le-am interpretat inițial într-un spirit mai mult ludic decât autodidactic.

Și duios copilăria trecea. La 10 ani, mitologia mi se părea a fi jumătate fantezie / jumătate realitate reactivată arheologic. Ulterior am înțeles că tot acest caleidoscop de zeități era doar rodul imaginației omului antic, înfricoșat de Natura pe care încă nu o înțelegea. Cu tot substratul de înțelepciune, era obligatorie ieșirea de sub fascinația miticului. Și astfel am aflat de Școala din Milet, cu ai săi Thales, Anaximandru, Anaximene și ceilalți. I-aș putea numi străbunii tuturor științelor care aveau să se nască de-a lungul istoriei. Cu ei, lumea a trecut la nivelul următor.

Dar nu despre istoria filosofiei vreau să scriu în continuare. Există cărți pe tema asta, pe blog doar propun dezbateri pe teme focusate. 

Un început de Viziune

Școala din Milet a dat semnalul unui nou mod de gândire pentru antichitatea din spațiul sud-est-european. Omenirea se afla încă în copilăria timpurie a dezvoltării ei spirituale.

În aceeași fază a evoluției mă voi considera și eu în continuare. Un matur cu minte de matur, ochi de copil și receptivitate în limitele putinței. Ani de zile m-am întrebat, iar răspunsurile nu m-au satisfăcut pe deplin: ”Cum să fac să dobândesc o Viziune cât mai cuprinzătoare despre realitățile accesibile mie ? Și cum să nu cad în capcana de a face din Cunoaștere un simplu scop în sine, meschin, livresc?”.

Și așa am intrat benevol în colimatorul lui Cioran, pe care l-am citat în preambulul articolului. De fapt, Cioran nu contestă explicit Cunoașterea în sine (el însuși fiind un erudit), ci mecanismele asimilării acesteia. Procesul, ”the making of”, ca să mă exprim prozaic cu pretenții de ”plastic”.

Dar nu vreau să cad în capcana unei polemici dezechilibrat-existențialiste cu ilustrul gânditor din cauza unei fraze-paradox. Mai toți filosofii au recunoscut limitele minții umane, încă din vremea când psihologia nu se desprinsese de filosofie. Schopenhauer a concluzionat: de vreme ce natura noastră este trecătoare, nu avem motive să ne suspectăm intelectul că ar avea puterea de a cuprinde Infinitul, Eternul, Absolutul. Iar Nietzsche a radicalizat mesajul: filosofia trebuie deturnată de la subiectul Omului superior la subiectul Omului instinctual, cu o existență vremelnică, meschină, limitată genetic. Omul este încă idealizat. ”Omul este ceva ce trebuie depășit”, strigă Nietzsche în ”Așa grăit-a Zarathustra”, vestind sosirea Supraomului. Omul trebuie înțeles așa cum este el și abia apoi expus unui aer al înălțimilor spirituale. 

Nietzsche-Schopenhauer

Nu am puterea de a-l contrazice pe Nietzsche nici la 114 ani de la moartea sa fizică (căci moartea spirituală l-a hărțuit încă din 1889). Conștiința umană funcționează după reguli de supraviețuire și e într-o permanentă căutare a fericirii facile. Trăiește clipe, nu caută adevăruri. ”Adevărul” – subiectiv, primar sau cum o fi – este aici, acum, perceptibil cu ajutorul simțului comun, punct. Iar eforturile de gândire sunt orientate preponderent către scopuri utilitariste, profesionale. În restul timpului se caută distracția, confortul mental, cu recurs permanent către instinctual.

Cam multă GENERALIZARE. Cred că acesta este unul dintre cele mai relative concepte ale filosofiei de oricând și de pretutindeni. Îmi voi rezerva spațiu pentru a reveni asupra acestui subiect.

Dar nu acuz și nici nu analizez excesiv acum. Doar încerc să îmi găsesc un punct de sprijin, ca Arhimede, pentru viitoarele episoade ale ”Nesațului cognitiv”. Dincolo de toate limitările, Omul sau SubOmul din mine pendulează dual (nu duplicitar!) între două extreme. Pe de o parte, e adânc înrădăcinat în utilitarism, hedonism, confort mental. Pe de altă parte, caută cu disperare și direcția/sensul Infinitului, Absolutului și Eternului. Pur Asimptotic. 

________________________________________________

Cred că am găsit și punctul de sprijin, dar nu ca să răstorn Pământul, ci ca să nu mă răstorn pe mine însumi:

Dacă nu poți vedea Imposibilul cu Ochii minții, nu vei putea înțelege Posibilul nici măcar cu toate simțurile larg deschise. 

Tardiv-preventiv

Publicat pe Actualizat pe


Știre. București. De la etajul 10 al blocului în care locuiește, un bărbat coboară până la mașina din fața blocului, ca s-o parcheze mai bine. Pentru câteva minute, în apartament rămâne fiica de 4 anișori, încă dormind. ”Soarta” face ca minora să se trezească. Își caută tatăl. Negăsindu-l, escaladează fatidic canapeaua din cameră, până la geamul larg deschis. Fetița este auzită de către o vecină strigându-și tatăl. Apoi, se mai aude doar zgomotul izbirii corpului micuței de solul din fața blocului. Tatăl se repede spre unica sa fiică, o ia în brațe, constată decesul survenit în următoarele secunde, proclamă moartea lui Dumnezeu, își invocă retroactiv moartea în schimbul supraviețuirii copilei, apoi intră în starea tardivă și inutilă de șoc. PS: Am citit pe un site  că mama dormea într-o cameră alăturată. . .

Nu am ce să comentez. Fac doar o asociere superficială și, poate, scandaloasă cu intro-ul din filmul ”Antichrist” al lui von Trier. Un film pe care unii prieteni de-ai mei l-au parcurs doar până în momentul căderii băiatului de la etaj, în timp ce părinții îl neglijează, regulându-se în slow motion prin casă. Amicii mei susțin că n-au putut trece de odioșenia fazei. Arta cere sacrificii, my fellows! Inclusiv sacrificii de receptare a senzațiilor tari de la publicul spectator.

Firește, nu pot cere părintelui de mai sus să suporte o asemenea scenă, deși sigur ar fi avut nevoie de o injecție cu acid profilactic. Inutilă profilaxia post-mortem, dragă nefericit părinte!. . .

Într-un scenariu SF, imaginând o realitate distopică și proiectând un creier electronic gigantic, iscoditor și memorator al tuturor activităților umane, nu m-ar mira să parcurg, pe fluxurile de știri ale viitorului, statistici de genul:

1. Ieri, pe teritoriul României, 7.954 de minori cu vârste de până la 7 ani au fost lăsați singuri acasă, pe perioade cuprinse între 10 și 149 de minute. 

Dintre aceștia, 840 au fost identificați jucându-se nesupravegheați cu obiecte contondente, tăietoare sau incendiatoare. 18 dintre ei au fost internați din cauza ingerării de materii/obiecte nedigerabile, 3 au fost internați cu răni ușoare datorate tăieturilor, iar doi au provocat incendii soldate cu moartea ambilor minori. 

De asemenea, 342 au fost identificați deplasându-se până la geamurile lăsate deschise de către părinți. 48 s-au aplecat dincolo de cadrul ferestrei și numai 3 au căzut. 2 dintre cei 3 au decedat, iar al 3-lea se zbate între viață și moarte la spital. 

2. Ieri, pe teritoriul României, 78.934 de minori cu vârste până la 12 ani au fost depistați călătorind pe banchetele din spate ale autoturismelor proprietate personală, fără măsurile legale de protecție (scăunel sau centură de siguranță). Dintre aceștia, 13 au fost implicați în accidente rutiere, numai doi fiind proiectați spre geamul din față. Unul singur a decedat pe loc, celălalt aflându-se în stare de comă indusă, medicii acordându-i șanse de supraviețuire cuprinse între 30-35%. 

3. Ieri, pe teritoriul României, 593.495 de minori cu vârste de până la 14 ani au fost depistați accesând website-uri cu conținut inadecvat vârstei lor.  Părinții au primit electroșocuri de avertizare de la distanță prin microcipurile implantate subcutanat.  143.454 de părinți au restricționat accesul copiilor la dispozitivele electronice respective, 148.465 au instalat softuri de restricționare a accesului pe website-uri inadecvate, iar restul sunt încă așteptați să reacționeze. S-au înregistrat și 456 de evenimente cu caracter de violență domestică, cei 456 de părinți recepționând de la Centrul de Monitorizare doze duble de electroșocuri punitive administrate subcutanat. (Tot de la distanță – dar în viitor se va subînțelege, va intra în limbajul implicit – n.a.).

––––––––––––––––––

Sunt mai ”bolnav” decât von Trier. Dar aș vrea ca lipsa prevenției părinților să fie încadrată la boli psihice. Partea proastă e că toți ar trebui să ne tratăm. Începând de acum. Cine zice ”Eu primul!” ???

(Voi lua tăcerea voastră ca pe o acceptare implicită, nu ca pe o dezaprobare tacită).