NESAȚ COGNITIV

România minoritară

Publicat pe Actualizat pe


Inconștienții colectivi – o lecție de psihanaliză politică

Nici n-am terminat bine articolul despre teoria junghiană a inconștientului colectiv, c-am și văzut-o aplicată la alegerile prezidențiale proaspăt încheiate.

Victoria lui Klaus Johannis (deși are și explicații cu reflexe corlățene și aroganțe pontiene), își trage seve grase din unul dintre arhetipurile împământenite în cortexul comunitar românesc: România lucrului german făcut.

Vreme de decenii, în Inconștientul românesc a existat o bătălie aprigă între sentimentul ”pro-Hohenzollern” și resentimentul ”anti-Hitler”, ceea ce făcea ca Arhetipul germanofil să se bată cu cel germanofob.

Ieri, filogermania cumpătată a învins detașat pesedemania pensionată pe necaz de ”boală pe Băsescu”.

Lăsând la o parte o treime din electorat (care nici nu știa să zică / ”gâdea, badea sau ciuvică”), poporul român a conștientaxat nesimțirea PSD-istă, conștient-votând un Johannis atât de simplu, după vorbă, după port. (Vorba lu’ Băsescu: ”Cum care port?! Portul Constanța . . . hăhăhăhă!”).

ponta-victor-400x2661
Victor Ponta, pe vremea când plagia zâmbetul lui Iliescu.

În viitor, ar fi indicat ca staffurile de campanie să ia în serios meseria de psihanalist politic, deoarece câmpul principal de luptă nu e pe gliile pontaminate cu sacoșe umanitare, ci în creierele amprentate cu informații seculare.

Nu degeaba candidații ”-escu” au monopolizat douăzeci și cinci de ani de istorie post-Ceauș-escu. Nu degeaba ”Traian” ne-a fost tată nu doar prin împreunarea forțată cu Dacia asimilată.

Mă opresc aici, aud că Daciana Ponta, căutând să-și resuciteze psihic Victorașul, umblă după 250.000 de semnături ca să schimbe legea electorală. Vrea să introducă o prevedere de bun simț civic: primul clasat să fie președintele României lucrului bine făcut, iar al doilea să prezideze peste ce rămâne.

Curat diabolic! Johannis ar fi primul președinte peste o țară minoritară. Resimțiți deja un sentiment de klaustrofobie?. . .

Nesaț cognitiv (3)

Publicat pe Actualizat pe


Mitologicul Inconștient

Dacă nu poți vedea Imposibilul cu Ochii minții,

nu vei putea înțelege Posibilul nici măcar cu toate simțurile larg deschise. 

/ Confesiune. Seria ”Nesaț Cognitiv” nu este un ghid sau un compendiu de idei cu pretenție de înțelepciune. E, pur și simplu, o împărtășire publică a modului în care cred eu că ar trebui să privim și să înțelegem lumea – cu accent pe zona cultural-artistică. Așadar, zero pretenții academice, deși voi face frecvent recurs la marile spirite, majoritatea defuncte. În materie de spiritualitate, am impresia că s-a inventat aproape tot. Noi doar schimbăm decoruri, reinterpretăm aceleași idei. Doar știința mai poate induce schimbări de fond. 
Nu sunt ComiCultuGraal, nu sunt nici măcar ComiCultural, cum mă pretind. Doar tind. Și tind de nu mă mai opresc. /

Nu am îngropat subiectul ”mitologie” în articolul precedent, așa cum părea. Mitologia e cel mai durabil fenomen cultural din istoria umanității. Și, probabil, și cel mai versatil, în sensul creativ al cuvântului. 

Miticul este preexistent în psihicul nostru. O idee revoluționară pentru vremurile în care a emis-o Carl Jung.

Inițial, Sigmund Freud identificase (printre altele) sediul trăirilor noastre refulate – Inconștientul personal. Era vorba despre trăirile derulate de-a lungul vieții, efect direct al experiențelor individului

Discipolul său (până la un punct), Carl Jung, a sondat în continuare psihicul,  descoperindu-i o neașteptată dimensiune universală. Elvețianul a constatat că mai există un substrat psihic profund, cu care suntem amprentați de la naștere și care nu reflectă experiențele noastre personale (deci post-naștere), ci experiențele anterioare, ale întregii specii umane. Un substrat compus din arhetipuri impregnate inclusiv cu semnificații mitologice. L-a botezat Inconștientul colectiv, deoarece nu lipsește din bagajul genetic al niciunui muritor.

Nici ”Inconștientul” lui Freud, nici cel al lui Jung nu sunt descoperiri 100% originale. Dar cei doi au meritul de a fi depășit faza intuitiv-speculativ-rațională a predecesorilor lor, de a fi obținut date relevante pe cale experimentală, științifică.

Așadar, ne naștem cu creierul plin de moșteniri spiritual-instinctuale ”inconștientizate”, mereu pe punctul de a fi expuse razei de acțiune a Conștientului.

Este momentul apelului la un pic de Concret. Un exemplu devenit emblemă pentru mitologicul aprioric din Om.

În cartea sa, ”În lumea arhetipurilor”,  Jung studiază simptomatica  interpretare pe care Freud o conferise tabloului lui Da Vinci – ” Fecioara cu Pruncul şi Sf. Ana”. 

 

Leonardo_da_Vinci_-_Virgin_and_Child_with_St_Anne_C2RMF_retouched
Leonardo da Vinci – Fecioara cu Pruncul şi Sf. Ana (circa 1508)

 

Nu voi explora ipotezele sexuale derivate din speculațiile eronate ale lui Freud pe tema unui text greșit tradus din italiană (mai multe detalii AICI).

Mă voi concentra pe un alt aspect. Așadar, Freud susține că Fecioara și Sf. Ana le simbolizează pe cele două mame care l-au crescut, în realitate, succesiv, pe da Vinci (mama naturală, respectiv cea vitregă).

În replică, Jung spune că ”această cauzalitate este personală”(ca să nu mai spunem că Sf. Ana era bunica lui Isus!). Așadar, Freud a aplicat interpretarea la semnificații specifice Inconștientului personal – a raportat-o la evenimente din viața lui Leonardo da Vinci.  Iar Jung consideră că este nevoie de o extindere a investigației spre trecutul pre-nativ al lui Da Vinci. Către zona Inconștientului colectiv.

Motivul ”celor două mame” are o puternică simbolistică mitologic-religioasă, transmisă inclusiv pe calea Inconștientului colectiv. Psihologul elvețian indică acest motiv ca fiind unul dintre arhetipurile primordiale – și anume Anima – latura feminină din bărbat, care are imaginea mamei drept reper primordial.

Dubla maternitate are origini străvechi. Mitologia greacă îl are pe Heracle, provenit din împreunarea adulterină a divinului Zeus cu muritoarea Alcmena. În același timp, însă, Heracle se înfruptă și din laptele nemuririi de la sânul înșelatei Hera, dobândind o dublă natură – umană și divină.

Paul Rubens - Originea Caii Lactee
Paul Rubens – Originea Căii Lactee (circa 1637)     

Mai departe, în Egiptul antic, faraonul era deasupra tuturor prin dubla sa natură – umană și divină. Ipostaza îi conferea și dreptul la o dublă naștere, deci o dublă filiație, precum reiese din picturile templelor egiptene.

Jung ne indică și cazul lui Isus, născut dintr-o fecioară și apoi renăscut spiritual, fiind botezat în apele Iordanului de către Ioan.

Concluzia lui Jung este clară. Suntem expuși genetic la misticism și, implicit, la posibilitatea exportării lui în Conștient. Chiar și cei mai atei dintre noi. 

Ideea este întărită și de Mircea Eliade, mai tânărul prieten al lui Jung. În ”Sacrul și profanul”, românul demonstrează că până și cel mai ”areligios” dintre pământeni, voluntar-agresiv lepădat de sacru, este înțepenit în superstiții și tabuuri cu rădăcini (pre)istorice. Eliade constată că și omul modern are o mitologie închegată din obiceiuri, reflexe și automatisme, chiar dacă nu mai este vorba despre raportarea la o divinitate certă. 

Apropo de supranatural: nu am întâlnit încă referiri demne de luat în seamă la genul de mistică de mai jos, căreia deformatorii de opinie habotnică îi atribuie cauze prezicătoare de aprige năpaste (Ex: cazul mamei surorilor Gabor). 

blestem-manastirea-frasinei

 

 

Nesaț cognitiv (2)

Publicat pe Actualizat pe


 (continuare de AICI)

/  ”Mă miră faptul că unii încă se mai preocupă de teoria cunoașterii”

EMIL CIORAN /

/ ”Să fiu deprimat că nu voi putea cuprinde niciodată Cunoașterea

sau să fiu fericit că am atâtea de învățat încât nu mă voi putea opri niciodată?”

Eu /

 

Cu cât înaintez în vârstă, cu atât devin mai alergic la lipsa timpului liber. Resimt dificultatea de a mă raporta la el ca la o Dimensiune fecundă, ca la un spațiu fertil al împlinirii personale.  Tot mai des îmi pare un loc de refugiu, de parcă m-aș revărsa în albia abandonului de sine, nu în realitatea mea alternativă. Asediat de activități cotidiene destinate supraviețuirii, știu că am nevoie de o disciplină mentală spartană, iar asta înseamnă că trebuie să devin mai. . .

Selectiv.

În materie de selectivitate a priorităților și de urmărire consecventă a scopurilor, nu sunt chiar un guru. Am alternat perioadele de asimilare culturală nediferențiată, cantitativă, cu perioade mult mai lungi de pauză, de delăsare. Și prea puțină introspecție purspirit.  

Uneori, sunt tentat să mă apuc să împletesc funia suicidarnicului Cioran, schițând tehnici de supraviețuire cu degetele gâtuite de emoție. Alteori, îmi vine să mă încui penitenciar în butoiul lui Diogene (sau Damigene, cum îl poreclisem prin școala primară) și să-mi sondez pseudoumanitatea, deghizat în gândac kafkian, în căutarea vreunor adevăruri refuzate la lumina zilei. Gândire patologică sau existențialism extrem? 

diogene-gerome

Prefer să mă iluzionez și s-o diagnostichez drept foame de . . .

Cunoaștere. 

Împlinisem 10 ani când am descoperit ”Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. M-au fascinat poveștile mitologice mult mai mult decât lecturile cu Winnetou și Old Shatterhand (preferații contemporanilor & excesiv adrenalinaților mei colegi de școală). La mare luptă cu Jules Verne, care îmi aprinsese iremediabil pasiunea pentru science fiction.

Întorcându-mă la mitologie, primii mei eroi preferați au fost Prometeu, Heracle/Hercule, Ahile, Hector, Ulise și Eneas. (M-a intrigat Patrocle, nefericitul prieten al lui Ahile. ”Cum să ai nume de câine?!”, gândeam cu mintea de copil. Și mai ales câinele Lizucăi, din ”Dumbrava minunată”?!!). Am avut câteva preferințe și printre zei – magia fascinează, mai ales la 10 ani! Era imposibil să nu mă identific aspirațional cu Zeus-Jupiter (Il capo di tutti capi), așa cum Venus-Afrodita, superlaDiva din Olimp, îmi ocupase deja mintea deprinsă cu principiile primare ale esteticii. Totuși, poetul încă nedescătușat din mine o asocia pe Aurora – cea cu degete trandafirii – cu o frumusețe mai subtilă, mai mistică decât a Afroditei. Iar Artemis-Diana era refugiul meu pentru aventuri în sânul naturii. Doar al naturii, nu percepeam încă semnificația erotică a sânilor de femeie.

Aici voi face o paranteză spontană, aproape autopsihanalitică. Pe amazoanele care își tăiau sânul drept ca să mânuiască mai bine arcul le percepeam ca pe niște femei războinice, dar nu neapărat masculinizate. Pe de altă parte, ideea unei femei fără un sân nu mă ducea cu gândul la o femeie mutilată. Funcția sânului tăiat era compensată în mintea mea de plusul de îndemânare căpătat. Un handicap necesar. Pe de altă parte, abia acum mă întreb (și cred că îmi și explic parțial) de ce această odioasă practică nu mi-a inspirat atunci nicio fărâmă de repulsie sau de cutremurare. O posibilă explicație –  mie îmi lipsea nativ această parte anatomică. Iar sentimentul empatiei îl aveam încă în faza incubației. Plus că, oricum, eram deja obișnuit cu ororile descrise în alte povestiri (nerecomandabile minorilor, dar prescrise în programele școlare). Mă întreb ce reacție aș fi avut (sau aș avea) dacă aș fi citit despre vreun popor de sălbatici care își extirpau testiculul drept pentru a călări mai bine!. . .

amazoana

Trecând de partea narativă a mitologiei, pot spune că am întâlnit acolo multe pilde cu miez de înțelepciune. Lăcomia nechibzuitului Zeus în fața derutantei grămăjoare de carne, pusă la cale de Prometeu. Alegerea căii Virtuții de către Hercule cel ademenit pe calea ușuratică a Viciului. Și (din nou feelingul de poet latent?) povestea sfâșietoare a lui Orfeu, care a cedat instinctului și s-a uitat după Euridice cu doar un pas înainte de a păși dincolo de Infern

Și am mai moștenit și o prejudecată: să nu acceptăm cadouri de la greci . . . până când nu le desfacem măruntaiele cabaline. Căci grecii-s experți în jocuri de cUlise!. . .

La vârsta aceea, firește că am gustat în primul rând spectaculosul din legende și abia în secundar tâlcurile poveștilor. Dar pot spune că învățăturile din miturile grecești mi-au amprentat gândirea pe viață, pentru că le-am citit la o vârstă a maximei receptivități, a inocenței încă nepervertite, și le-am interpretat inițial într-un spirit mai mult ludic decât autodidactic.

Și duios copilăria trecea. La 10 ani, mitologia mi se părea a fi jumătate fantezie / jumătate realitate reactivată arheologic. Ulterior am înțeles că tot acest caleidoscop de zeități era doar rodul imaginației omului antic, înfricoșat de Natura pe care încă nu o înțelegea. Cu tot substratul de înțelepciune, era obligatorie ieșirea de sub fascinația miticului. Și astfel am aflat de Școala din Milet, cu ai săi Thales, Anaximandru, Anaximene și ceilalți. I-aș putea numi străbunii tuturor științelor care aveau să se nască de-a lungul istoriei. Cu ei, lumea a trecut la nivelul următor.

Dar nu despre istoria filosofiei vreau să scriu în continuare. Există cărți pe tema asta, pe blog doar propun dezbateri pe teme focusate. 

Un început de Viziune

Școala din Milet a dat semnalul unui nou mod de gândire pentru antichitatea din spațiul sud-est-european. Omenirea se afla încă în copilăria timpurie a dezvoltării ei spirituale.

În aceeași fază a evoluției mă voi considera și eu în continuare. Un matur cu minte de matur, ochi de copil și receptivitate în limitele putinței. Ani de zile m-am întrebat, iar răspunsurile nu m-au satisfăcut pe deplin: ”Cum să fac să dobândesc o Viziune cât mai cuprinzătoare despre realitățile accesibile mie ? Și cum să nu cad în capcana de a face din Cunoaștere un simplu scop în sine, meschin, livresc?”.

Și așa am intrat benevol în colimatorul lui Cioran, pe care l-am citat în preambulul articolului. De fapt, Cioran nu contestă explicit Cunoașterea în sine (el însuși fiind un erudit), ci mecanismele asimilării acesteia. Procesul, ”the making of”, ca să mă exprim prozaic cu pretenții de ”plastic”.

Dar nu vreau să cad în capcana unei polemici dezechilibrat-existențialiste cu ilustrul gânditor din cauza unei fraze-paradox. Mai toți filosofii au recunoscut limitele minții umane, încă din vremea când psihologia nu se desprinsese de filosofie. Schopenhauer a concluzionat: de vreme ce natura noastră este trecătoare, nu avem motive să ne suspectăm intelectul că ar avea puterea de a cuprinde Infinitul, Eternul, Absolutul. Iar Nietzsche a radicalizat mesajul: filosofia trebuie deturnată de la subiectul Omului superior la subiectul Omului instinctual, cu o existență vremelnică, meschină, limitată genetic. Omul este încă idealizat. ”Omul este ceva ce trebuie depășit”, strigă Nietzsche în ”Așa grăit-a Zarathustra”, vestind sosirea Supraomului. Omul trebuie înțeles așa cum este el și abia apoi expus unui aer al înălțimilor spirituale. 

Nietzsche-Schopenhauer

Nu am puterea de a-l contrazice pe Nietzsche nici la 114 ani de la moartea sa fizică (căci moartea spirituală l-a hărțuit încă din 1889). Conștiința umană funcționează după reguli de supraviețuire și e într-o permanentă căutare a fericirii facile. Trăiește clipe, nu caută adevăruri. ”Adevărul” – subiectiv, primar sau cum o fi – este aici, acum, perceptibil cu ajutorul simțului comun, punct. Iar eforturile de gândire sunt orientate preponderent către scopuri utilitariste, profesionale. În restul timpului se caută distracția, confortul mental, cu recurs permanent către instinctual.

Cam multă GENERALIZARE. Cred că acesta este unul dintre cele mai relative concepte ale filosofiei de oricând și de pretutindeni. Îmi voi rezerva spațiu pentru a reveni asupra acestui subiect.

Dar nu acuz și nici nu analizez excesiv acum. Doar încerc să îmi găsesc un punct de sprijin, ca Arhimede, pentru viitoarele episoade ale ”Nesațului cognitiv”. Dincolo de toate limitările, Omul sau SubOmul din mine pendulează dual (nu duplicitar!) între două extreme. Pe de o parte, e adânc înrădăcinat în utilitarism, hedonism, confort mental. Pe de altă parte, caută cu disperare și direcția/sensul Infinitului, Absolutului și Eternului. Pur Asimptotic. 

________________________________________________

Cred că am găsit și punctul de sprijin, dar nu ca să răstorn Pământul, ci ca să nu mă răstorn pe mine însumi:

Dacă nu poți vedea Imposibilul cu Ochii minții, nu vei putea înțelege Posibilul nici măcar cu toate simțurile larg deschise. 

NESAȚ COGNITIV (1)

Publicat pe Actualizat pe


 De ce ”Nesaț cognitiv” ?

Cred că era prin 1997. Ascultam o emisiune culturală la nu mai țin minte care post de radio. Invitat –  un  scriitor încă necunoscut la acea vreme, Cornel George Popa, care răspundea întrebărilor pe tema primei sale cărți – ”Dobitocul de țânțar”.

Rugat să explice de ce a ales acel titlu de carte, Popa, cu o voce ușor hâtră, a răspuns spontan – ”pentru că mi-a plăcut cum sună”.  Și, până la finalul emisiunii, recunosc că nu am înțeles prea bine legătura dintre titlu și conținut. În sinea mea: ”alt teribilist post-decembrist care vine cu titluri-șoc și conținut zero”.

Anii au trecut, ”Dobitocul de țânțar” n-a figurat printre lecturile mele, dar constat că Alex Ștefănescu indică scriitura lui Cornel George Popa drept una dintre cele mai vivace din literatura ultimilor douăzeci de ani. Și ușor subestimată public. Așadar, ”teribilismul” de care îl suspectam eu în 1997 s-a dovedit a fi o sărmană prejudecată.

Contrar aparențelor, nu voi iniția un raționament inductiv pe tema prejudecăților. Altundeva bat cu intenția.

De câteva săptămâni mă tot frământ în aluat propriu. Am un angajament provocator de plăcut luat față de PSI și de Rebellearte – să demarăm o serie de cronici de film, iar primul film propus de mine a fost ”Wild Strawberries”. Am tot amânat, deoarece, cu cât scriam, cu atât partitura mă fura spre zone conexe cinematografiei. M-a determinat să vreau să ies din analiza strict filmică. Vreau nu un articol, ci o serie de articole în care să plec de la General la Particular și să parcurg drumuri dus-întors de la Întreg la Parte. Să-mi răspund tuturor întrebărilor care s-au născut odată cu aprofundarea acestui film.

Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un titlu . . . ei, bine, aici m-am blocat. Tot ce-mi venea în minte mi se părea banal sau fusese deja folosit. Iar voi, cei ce mai ajungeți pe-acest blog, știți că măcar titlurilor încerc să le dau luciu, căci conținutului oricum îi imprim regulat nuanțe infantile. (Drept dovadă, textul lipsit de substanță pe care tocmai îl scriu . . .).

Și-ntr-o zi, în timp ce mă translatam cu autovehicula mea pe Calea Călărașilor, evitând elegant șinele de tramvai pentru a nimeri fatalist în gropile limitrofe, mi-a fulgerat mintea acest ”Nesaț cognitiv”. Preț de 3-400 de metri nu mi-am putut înfrâna râsul (abia am pus frână mașinii, la implacabilul roșu al semaforului). Asocierea asta de cuvinte nu mi s-a părut menită să inspire cine știe ce seriozitate. Plus succesiunea ”ț c”, ce m-a trimis cu gândul tocmai la hâtrul Moș Nechifor Coțcariul din mahalaua Țuțuenii din Târgul Neamțului.

Eram hotărât să păstrez acest titlu pentru vreo scriere umoristică ulterioară. Și-am continuat să mă scormonesc de titluri ceva mai serioase. Dar singura variantă care m-a mai trăsnit a fost ”Diversitate în viziunitate”! La titlul ăsta m-a apucat un râset sobru-refulat – din giumbușlucărie o dădusem în prețiozitate! Deși nu l-aș suspecta de aritmie fonetică. Și e chiar mai aproape de fondul intenției mele decât ”Nesațul . . .”.

În fine, pe principiul electoral al alegerii celui mai mic rău, am preferat ”Nesațul cognitiv”. Deoarece , prin autosugestie și repetiție până la golire de sens, începe să-mi placă și mie cum sună. Ca ”Dobitocul de țânțar”!. . .

(Va urma. Și va urma Sigur, spre deosebire de restul serialelor mele începute ”glorios” și amânate rușinos.)