POEREZII

Adio, dar fumez în mine

Publicat pe Actualizat pe


Balada fumătorului gonit

(baladă contradedicată fumătorilor, pe care Legea anti-fumat i-a privat de spațiile publice închise)

Fumătorii fără vină

Vor tot timpul nicotină. . .

Fumătorii fără spații,

De-i vedeți, victimizați-i !!

 

Trec anii, trec lunile-n goană,

Și-n zbor săptămânile trec,

Rămâi sănătoasă, Țigară!

Îmi iau tabachera și plec!

 

Căci Legea mă pune-n mișcare

Spre zone private de-acum.

Și simt că m-apasă pereții

Plămânilor mei făcuți scrum!

 

Eu nu știu spitalul spre care

Pornesc pe penultimul drum.

(Spitalul e tot spațiu public

Închis? Hai nu fi! Dă-mi un fum!!. . .)

 

Fumam prin wc-uri la școală,

Palmam țigarete prin clasă,

Fumam cu colegele-n poală. . .

Doar vremea era canceroasă. . .

 

Fumam cu colegii de gașcă,

Cam toți mă  ”făceau”. Pe nedrept!. . .

De-atunci  învățasem, se pare

Cum este cu ”trasul în piept”.

 

Dar toate-s de-acuma uitare.

(Pe radiografie fac zoom).

Te las sănătoasă, Țigară,

Căci eu plec pe ultimul drum.

 

*

 

Și, totuși, cucoană Țigară,

Mai am o dorință, antum:

Mai lasă-mă înc-o secundă!

Te rog! Să-ți mai trag doar un fum!. . .

Valsul damnaților

Publicat pe Actualizat pe


 / versificație izvorâtă din atmosfera filmului ”Damnation” (1988), regizat de Bela Tarr /

Afară e orașul tăcerilor de smoală.

În valsul rătăcirii ne rotisăm alene.

Afară nu e nimeni. (Ce bine-o fi afară!).                      

E valsul fermentării în caldele cangrene. . .

 

Cât de frumos e valsul încolăcit pe tine,

Ca un colac ce-n mare s-ar transforma în laț!

Să bem cafea cu Moartea, legați la ochii minții!

Sau să sorbim orbește din ploaia fără zaț ?!. . .

 

Valsează-n haită câinii visând orgii lacustre,

Pierduți printre gunoaie în deșirat tangaj.

Se coc parfumuri triste în molcome iubite.

Bărbații sar ca dintr-un eliberat sevraj.

 

Poftiți la naufragiul condiției terestre!

Vom face vin din ploaie, din câini acordeoane,

Vom îmbăta și noaptea! Cutremura-vom cerul

Cu valsuri desplântate din coaptele betoane.

 

Te uiți la mine. Vie. Cu ochii tăi de moartă.

Privirea ta nu strigă. Privirea ta nu doare.

Nici câinii nu mai umblă. Nici noaptea nu mai mișcă.

Iubirile expiră. Valsăm tot în picioare. . .

 

E prea târziu în sânge. E prea-nnoptat în trupuri.

E vals în toți și-n toate. Valsează viii, morții. . .

E prea fierbinte-n umbre. E prea curând în moarte.   

Valsăm pe netrăite. Valsăm în voia sorții.

 

 *

 

Afară nu mai plouă. Afară nu mai latră.

Doar sexuri așternute  pe-un alegoric pat.

Cât de îmbătătoare, clocotitoarea vină

De-a-mi fi acum Femeie, de-a-ți fi acum Bărbat!

 

EPILOG

L-am descoperit pe Bela Tarr anul trecut, când i-am vizionat ultimul film – ”Calul din Torino”. Cum l-am descoperit, i-am și hărăzit spații epice pe blogul meu – aici.
L-am redescoperit de curând, când i-am vizionat un film de tinerețe – sus-menționatul ”Damnation”. Recomand filmul tuturor, dar mai ales celor (nu mulți) dispuși să-i absoarbă/(dis)cearnă atmosfera noir-kafkian-becketiană. Iar aici las și scena valsului care mi-a inspirat poezia deja scrisă mai sus:

spune-mi

Publicat pe


spune-mi,
în ce limbă s-a rostit prima oară ”te iubesc” ?
și cum suna,
spune-mi, cum suna,
nu-i așa că e deja o limbă moartă?!. . .

Victorița

Publicat pe Actualizat pe


Baladă populistă într-un act sinucigaș,

                                                                                          de Anonimus Pontanimeni 

(acțiunea începe din momentul în care păstorul de suflete pierdute în diaspore fără de sfârșit, Victor Ponta, își dă seama că . . . pardon, își dă doar duhul. )

 

Oiță bârsană,

De ești Daciană

Și de-o fi să mor

Proscris de popor,

Să spui lui Johann

Și lui Corlățean

(Și, chiar de-i în van,

Și lui Meleșcan.

Iar peste vreun an

Și lui Tăricean. . .)

Ca să mă îngroape,

”Câinii” să mă ”sape”,

Să fiu încolțit,

Să fiu surghiunit

De turma de (v)oi

Răpus în război,

Ca-n mintea viața de-apoi,

Să fiu tot cu voi!

 

Iar tu, cu umor,

Să le spui și lor,

Să le spui curat

Că m-am încurcat

Cu o baroneasă,

De viță . . . culeasă,

Fată de baron

Crescut de Ion*.

Soarele și luna

Plagiau cununa;

Brazii venetici

I-am avut complici.

Preoți, șuții tari,

Șulfe și șperțari,

Cu Johannis zece!!!

Brrrr. . . deja sunt rece!. . .

 

* Ion Iliescu, baciul tuturor.

ÎnCHIPuiri

Publicat pe


la început, a fost un comment plasat la rebellearte /

apoi, m-am gândit să nu-l las doar acolo, că-i stă bine și blogului meu cu o

pre-depresie satirică

 

Un chip înmobilat de corp

Mi-a dezlipit de văz privirea.

Orbecăi ca un cârtiț-corb:  

Nu-i chip să-mi descifrez orbirea!…

 

O chipeșă de columbea

Mi-a-nțelenit sufletiubirea.

Apoi s-a sublimat în stea!. . .

Nu-i chip să-mi rostui fericirea!. . .

 

O chiparoasă demoazea

Cât zici ”condur” mi-a prins visarea,

Mimând cu fundul o bezea. . .

Nu-i chip. Nu-i corp. Nu-i suflet. E uitarea.

Iluminarea lui Ungaretti vs Înserarea lui Quasimodo

Publicat pe Actualizat pe


Aveam vreo 17 ani. Ascultam la radio o emisiune despre lirica lui Giuseppe Ungaretti (1888 – 1970).

Și mi-a rămas în minte următorul poem:

Mattina 

      M`illumino

      d`immenso.

Dimineața

     Mă iluminez

     de (atâta) nemărginire.

Nimic mai simplu. Nimic mai încăpător.

Parcă îl aud murmurând pe Nichita: ”Atât de mult conținut învelit cu atât de puțină formă!”.

Dacă poezia ar fi o sculptare în imensitatea lexicală a unei limbi, închipuiți-vă cum ar arăta statuia ”Mattina”. Ca un corpuscul supracondensat explodând într-o inundație solară.

Să ni-l imaginăm acum pe Ungaretti pe 26 ianuarie 1917. Este soldat în primul război mondial. Este la Santa Maria la Longa, după o lungă bătălie și se trezește într-o dimineață de iarnă, viu, cu sentimentul Iluminării. Și scrie ce simte.

             

Ungaretti_Giovane

”M`illumino d`immenso.”

Pentru poetul italian, a fost doar o revelație. O puteam avea oricare dintre noi. O putea avea Confucius. O putea avea Dante. Petrarca. D`Annunzio. Și poate că au avut-o. Dar primul care a scris-o este Ungaretti.

Poetul e singur. El este acum Unicul copleșit de Imensitatea spațiului. Spațiul este prelungirea lui, nu este dincolo de el. Devin un Întreg.

Iar Spațiul este expresia vizuală a Privirii: e conștientizat doar în prezența Luminii.  Aici, Întunericul nu încape în cuvinte. Nu în cuvintele lui Ungaretti.

Sinele și Universul. Sufletul și Iluminarea. Punctul și spațiul. Aici și pretutindeni. Stare și Proces. Interdependență. Covârșire. Contopire. Teme care pot gravita oricând în jurul acestui poem nano-gigant.

Știm. Poezia nu are datoria de a da răspunsuri, ci de a naște noi întrebări. Noi teme.

*******************

Poezia e libertate, dar îmbracă și forme ”samavolnice”. Imaginează posibilități care pot anula orice altă realitate. ” M`illumino d`immenso” este paroxism la scară cosmică, atât de puternic, încât parcă neagă Întunericul.

Giuseppe Ungaretti a dat glas, subsecvent, ororii față de Război – simbol al Căderii, al subumanizării, al Întunericului. Iar poemul lui a fost un act de ”dezertare” din dimensiunea războiului,  a lumii decăzute, într-o cu totul altă dimensiune: cea a atracției și a contopirii universale.

Dar Lumina nu este singura cale. O știe prea bine și Ungaretti. Lumina veșnică ar însemna moartea nuanțelor. Ar duce la orbire.  Coexistența Luminii cu Întunericul este o temă la fel de fecundă.

De aceea, la final, voi ”opune” Dimineții lui Ungaretti, Seara lui Salvatore Quasimodo (1901-1968), contemporanul său (asociere sugerată de omul de litere italian Gian Lombardo):

Ed è subito sera

       Ognuno sta solo cuor della terra

       traffito da un raggio di sole: 

        ed è subito sera

Și deodată e seară.

       Fiecare om stă singur, pe inima Pământului,

       străpuns de o rază de soare:

       și deodată e seară.

–––––––––––––

De la contrar la complementar e mai puțin decât un pas.

Amor (c)litoral

Publicat pe Actualizat pe


(de)lirică de vacanță

Hai să te duc la Costinești, pe maluri.

(Căci ne iubim ca apucați de streche!).

Și să ne-mperechem subtil  în valuri

Mușcate de rechinii nepereche.

 

Ne vom iubi platonic-genital,

Ne-or trece toate apele termale. . .

Cu algele ne-om hârjoni oral,

Căci vara,-n mare, toate-s imorale.

 

Sub unghii te voi linge sâsâit,

În tălpi te-oi gâdila cu șerpi de mare.

Ți-oi curăța și oja de nisip

Cu dinții mei cuprinși de re-mușcare.

 

Te-oi transforma în broasca mea perdidă,

Să te cuprind în stil Batracian.

Am să mă scurg pe pulpa ta toridă,

Pierdut pe veci în Clitoridian.

 

Și de-oi simți afluxul seminal

Al mării ce te-adoră în demență,

O voi scalpa de spumă val cu val!

O voi seca de ultima potență. . .

*

Iar peste ani, când ni s-or potoli

Dorințele trupești (e-n legea firii!),

Am să-ți întind, respectuos-tardiv

Colacul de salvare a iubirii.

 

( În stare de repaus, pe mal topit de soare,
 Am scris aceste versuri, înconjurat de soare . . . că n-am VRUT altă rimă!)

Pustiu pe viu

Publicat pe Actualizat pe


 (text compus în cadrul rubricii

Duzina de cuvinte, de pe blogul PSI.

Din taina  gândului vă scriu.

Sunt grănicer într-un pustiu.

De-o parte, spiritul sălbatic.

De alta, sufletul văratic.

 

Nu vreau să-ncerc vreo alipire

Între concret și nălucire.

Nici nu prestez salubritate.

Sunt alchimist. De vise moarte.

 

Eu pendulez frecvent, din fire,

Între surpare și zidire.

Mă simt, în creierul ostil,

În echilibru. Instabil.

 

Cândva, gândeam ca un  naiv:

Când cerebral, când emotiv.

Azi, iată, m-am înțelepțit:

Gândesc cu sufletul ”vopsit”.

 

În vama ”sufletului-lipsă”,

Argumentez cu vreo eclipsă.

Când conștientul mi-e incert,

V-arăt un neuron inert.

 

Nici nu mai știu ce vămuiesc!

Mă plimb pe-un inorog drăcesc.

Sunt prizonier pe un hotar,

Pierdut în rit imaginar. . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 

Din taina  gândului vă scriu.

(Și nu mai știu de-s mort sau viu).

Iar inorogul purtător

Mă va-ngropa ”vindecător”.

_____________________________________

Uitasem cum e să scrii o poezie cu 12 cuvinte impuse, cu respectarea prozodiei de rigoare.

Îmi pare bine că mi-am amintit, cu ocazia participării la Duzina de cuvinte din această săptămână.

Așadar, cuvintele impuse au fost: vindecător, sălbatic, alipire, incert, nălucire, văratic, salubritate, alchimist, inorog, naiv, vopsit, lipsă.

Scriu mai prost decât aș vrea (continuare)

Publicat pe Actualizat pe


Să trec acum la subiecte mai serioase. Adică să las deoparte ”ComiC”-ul din „ComiCultural”.

Dacă îți propui să devii poet oficial, nu mai poți pretinde să ai viață personală, cum zicea Nichita.

Poezia te devorează și te re-creează.  Te face cel mai egoist și mai generos dintre pământeni. Te face să coabitezi simultan cu  extremele simțirii și gândirii. Simți că poți inventa realități paralele trăibile. Ai senzația că poți crea sisteme de gândire și simțiri neexperimentate de nimeni până la tine.

POEZIA TE SCRIE PE TINE, nu tu pe ea. Bineînțeles, citiți printre sensuri. . .

……………………………………………………..

Personal, am scris extrem de puțină poezie cu formă&conținut actualizate. Am rămas, deocamdată, în formule-parabolă, cu trimiteri voalate, uneori neconștientizate, la clasici. În lirica mea amatoristă se regăsesc influențe de la Ion Barbu, Jebeleanu, Păunescu (pe care  îl consider unul dintre marii versificatori români, dar nu printre marii poeți români), Nina Cassian, Șerban Foarță, Nichita, Sorescu și foarte puțin din Mircea Cărtărescu. Cam mare înghesuială de stiluri. DAR îmi doream ca tot ceea ce scriu să duc la o finisare&profunzime aproape de perfecțiune. 

 Nu-mi propusesem, până de curând, să mai intru în peisajul poeziei douămiiste.  Am fost pe la niște cenacluri, am respirat poezie actuală, dar nu m-am simțit din lumea celor care cuvântă în scris. Așa că m-am întors în viața mea reală, doldora de concret.

……………………………………………………..

În ultimele luni, însă, mi s-a redeschis apetitul pentru scriitura contemporană. Am citit aproape tot ce a apărut scris (deocamdată online, dar am și cumpărat unele volume)  de către poeții generațiilor 1990&2000. 

Răzvan Țupa. Teodor Dună. Dumitru Crudu. Iulian Tănase. Marius Ianuș. Radu Vancu. T.S.Khasis. Rita Chirian. Livia Roșca. Andrei Doboș. Claudiu Komartin. Andrei Doșa. Matei Hutopilă. Anatol Grosu. 

Lista e mult mai lungă.

Unii dintre poeții actuali scriu poezia viitorului sau sunt doar niște impostori nonconformiști în căutare de limbaje originale cu orice preț.

Câțiva, însă, vor fi SIGUR în manualele de limba română ale nepoților mei, pe care fiul meu îi va procrea peste vreo douăzeci de ani.

………………………………………………………

Mi s-a făcut un chef nebun să scriu în stilul anului 2014. Ce-am scris până acum e maculatură bine ambalată, cu urme de idei, dar prea puține urme de valoare, în accepțiunea critică a termenului.

Sunt extrem de curios dacă voi reuși. Măcar în 2015. Pentru mine. Am mai spus-o: nu voi înainta poezelele mele niciunui editor, chiar dacă voi  fi fulgerat de genialitate, vreodată.

Și scriu pentru că trăiesc poezia ca pe un foc sacru care întreține oxigenul pe care îl respir. Sau invers. 

SINGURĂTATE ÎN NOI (1/∞)

Publicat pe Actualizat pe


 / o versificație-răspuns despre care voi vorbi mai târziu /

Orice lacrimă ia forma picăturii chinezești

când curge prin aerul închis

al singurătății.

*

Copacii n-au yin și yang.  Florile n-au presentimentul morții.

Un bătrân își tamponează instinctiv cozile ochilor

cu o batistă plină de riduri.

 *

Nicio voce interioară nu se poate propaga

prin vidul sufletesc.

 *

Pereții au îmbătrânit în ritm cardiac.

 *

(Ce s-ar întâmpla dacă pasul

ar căpăta materialitatea piciorului?)

 *

În căutarea timpului pierdut,

mă tai în cioburi de clepsidră.

*

Pe globul ocular

 mi-au apărut cercuri concentrice, 

ca pe trunchiurile copacilor.

 *

(Ce s-ar întâmpla dacă ferestrele

Ar deveni conținutul imaginii din spatele lor?)

 *

”Moartea lentă” nu există. Moartea se consumă brusc.

Singurătatea e trăire decelerată.

Privirea în gol,

liniștea impusă a gândurilor, 

așteptarea.

*

Totul curge.

Totul e succesiune.

Încremenirile au fost inventate de poeți.

*

Orice lacrimă ia forma picăturii chinezești,

când curge.

Apocalepsie

Publicat pe Actualizat pe


/ deodată, Nimic! /

 

Norii s-au refugiat pe sub streșini. Ploile au rămas suspendate.

Copitele au îngenungheat în potcoave. Caii invocă pseudopode, nevertebrate. . .

 

De sub asfalturi izbucnesc roci alogene.  În cer, s-a deschis un curcubeu, ca o rană.

Laptele moare lent în ugere. Vaci rumegând cu rictus de Satană.

 

Aripile au zburat fără fluturi. Omizile bat din antene a negație.

Către mormintele vacante  se-ndreaptă acum o nouă emigrație.

 

Vulturii atacă-n picaj imploziv,  măcelărindu-și  controlat măruntaiele.

Aerul se scutură de respirații. Pelerinate sunt astăzi gunoaiele.

 

Gravidele își ascund inabil sarcinile, ca pe niște tragice copiuțe.

Cu podurile palmelor, pe furiș, nivelează căpșoare, piciorușe, mânuțe.

 

Prea multe scorburi, prea puțini copaci. Pădurea a-nlemnit de-atâta iarbă.

Umbrele s-au mânjit cu soare și au dispărut în privirea mea oarbă.

                                                          

O fetiță probează un giulgiu. Și o face cu atâta grație!. . .

Cineva m-a sunat să îmi spună ce să fac cu ultima respirație.

 

Sunt singur acasă și-aduc o ultimă ofensă divinității.

Sunt propriu-mi chip cioplit. Și mă sustrag posterității.

 

Aș putea să-mi fac curaj. Aș putea să alertez vânturi. 

Aș putea să dezgrop tainele morților. Aș putea să moderez  gânduri.

Aș putea să urlu ca revelatul, aș putea să mă comport demonic.

Sugrum exorcist o lumânare. Lumea de-afară s-a izolat fonic.