Atunci când scrisul devine o povară

Publicat pe Actualizat pe


. . . pentru că nu mai are loc de:  familie, serviciu, somn, citit cărți, vizionat filme, prieteni offline – și s-a terminat, scrisul e abia pe locul 7! 

. . . pentru că, totuși, ți-ai mai putea face timp de scris, dacă ai renunța la un pic de ( familie ? serviciu ? somn ? citit cărți ? vizionat filme ? prieteni offline ?) . . . dar simți că scrisul devine un compromis! Iar tu mai ai juma’ de viață și-o vrei fără compromisuri, măcar aici, unde nu depinzi decât de tine!

. . . pentru că nu te poți concentra la scris – și cu asta basta!

 Parcă mai era ceva. A, da:

. . . și pentru că n-ai citit suficient în prima tinerețe. Căci, ai/n-ai talent, amatorismul riscă să tâșnească din fiecare rând pe care îl scrii. Iar tu vrei perfecțiune, pentru că de-aia te-ai născut idealist. Sau ai devenit, tot un drac, n-are relevanță aici relația de cauzalitate.

Cred că n-a mai rămas nimic.

Decât sertarele (drafturile) blogului, pline de texte începute, reformulate, autopromise. Și, încă, necompromise.

 

IntroSpectator (3)

Publicat pe Actualizat pe


Începuturile mele de spectator.
Mi-a luat mult timp să înțeleg Cum să mă uit la Filme. Din copilărie și până în prima tinerețe am mers la cinematograf mai degrabă pregătit de entertainment, decât de un act artistic. (Nu c-ar fi ceva fundamental rău în asta, dar, de exemplu, mi-e și rușine să recunosc la câte filme de unică folosință am plătit bilet! Sau cu câtă plictisomnolență i-am receptat la început pe Tarkovski sau pe Godard! Și chiar și pe Bergman. . .).
Mă scufundam în întunericul sălii de cinema ca un gălbenuș pregătit de o clocire epică. Simțeam că renasc de fiecare dată într-o nouă realitate – a filmului gata să mă adopte, chiar și în postura de decor sau de figurant.  Îi percepeam pe actorii aceia de pe ecranul cinematic ca pe niște semizei antropomorfi. Probabil, un feeling apropiat de al aztecilor post-columbieni, uluiți de armele de foc ale spaniolilor cărora le atribuiau o ascendență divină. 
cinema-screen eye
Sursa: http://www.fastcompany.com/
Magia ecranului mă confisca în așa hal, încât drumul spre casă îl parcurgeam ca printr-un păienjeniș contagiat de povestea care continua în imaginația mea. Spre adolescență, fantasticul din mine s-a  mai transfigurat, devenind un fel de alter-realitate pe care începeam s-o supun și unor filtre rațional-valorice, nu doar emoționale.
Și, totuși, târziu, destul de târziu mi-am propus să intru nu doar în atmosfera-transa, ci și în substanța Filmelor.

*

Dar, înainte de a intra în teorii introspectatoare, aș dori  să mă întorc puțin la inocența Începuturilor. Poster_of_The_Amazing_Spider-Man
Anii ’80. Eram copil. 11-12 ani, cam pe-acolo.  Într-o zi, un coleg de clasă mi-a aruncat o informație de neprețuit: ”se dă Omul-Păianjen la cinematograf!”. Oaaaauuu, am sărit ca din arc, mi-am scotocit părinții de șase lei și zbughe-o la film! ”Omul-Păianjen” era pe vremea aceea culmea imaginației infantile, simbolul integrării în absolutul zgârie-norilor americani. Mai mobil decât Păsări-Lăți-Lungilă, mai agil decât Șaptecai și la fel de mulat vestimentar ca omulețul lui Gopo (!?).    (Totuși, nu l-aș fi luat la schimb cu Greuceanu al nostru, care a eliberat soarele și luna de sub grea năpastă zmeiască, ispravă care-l face pe Spiderman să pară păienjenant de involuat!). Noi, românii postbelici și post-Ilici, nu prea aveam eroi de basme moderne. Rămăseserăm înțepeniți în categoria de inspirație stahanovistă – ”eroi ai muncii socialiste”. O invenție epocală a bloc(kbuster)ului comunist: eroul – personaj colectiv depersonalizat – Clasa Muncitoare.
Revenind la Spiderman, cenzura comunistă n-avea ce obiecta: nici urmă de ideologii burghezo-imperialiste. Spiderman era un fel de haiduc anti-capitalist sub ”acoperire” (ca și vărul lui, Superman), pierdut în păienjenișul decadent al Răului americanizat. Iar morala ”subversiv”-simplistă ar fi, într-o interpretare laxă – atâta Rău zace-n măruntaiele capitalismului, încât poliția e helpless, fără Omul-Păianjen s-ar duce dracului toată orânduirea lor bazată pe inegalitatea claselor și pe exploatarea (spider)omului de către om!. . .
Să revin. Am ajuns excitați emoțional la casa de bilete. Ne așteptam s-o găsim sub asediul puștanilor de toate vârstele. Bizar: nici țipenie!. . . Bucuroși de pustietate, am luat la repezeală bilete și am pășit în sala aproape goală, luminată neclar-obscur de becuri chioare, pe alocuri sparte. Miștooo, puteam să stăm unde doream, ne puteam și muta în timpul filmului, ( cu excepția zonei unde planau periodic cojile jilave de semințe scuipate dizgrațios de țigănușii abonați la locurile de la balcon. Un nu hotărât rasismului!. . .).
Și-ntuneric se făcu. Începutul era planificat: un documentar intoxi-educativ de la ”Sahia Film” despre abordarea științifică a culturilor de cereale, despre hibridizarea soiurilor bla bla bla. Copiii de astăzi ar lansa ouă clocite și vome regurgitate spre ecran dacă ar vedea așa ceva (eventual 3D!!). Dar nouă, copiilor optzeciști, chiar ne plăcea, era ca o prelungire intimă a Teleenciclopediei! Ne plăceau până și congresele partidului, că ne trântea tov. Ceaușescu perle pe bandă uzată –  ”pretini” ”tomnai”, ”muncipiu”, ”coperative”, ”hotărârilii”  și altilii asemeni.
După sfertul de oră semidoctrinar, din nou întuneric. Plini de speranță, citim pe nerăsuflate: ”Româniafilm prezintă: O producție a casei de film trei: CONCURS”. Senzații amestecate, preponderent disperate: Spiderman se amânase. Pe de o parte, eram nervoși că nu ne uitaserăm afară la afiș, intraserăm ca tăurașii prin poarta nouă. Pe de altă parte, ”Concurs”-ul lui Dan Pița nu suna așa de rău. Fusesem și eu pe la niște concursuri de cros, mă clasam mereu prin Top 3 pe municipiu.
Nu mi-a prea plăcut filmul per ansamblu, că oamenii ăia nu se-ntreceau la propriu, nu era chiar ca la olimpiade, pe locuri, fiți gata și poc pistolul. . . Dar m-a distrat cum jucau concurenții bâza, oameni serioși, nu puștani  ca noi. I-am recunoscut doar pe Marin Moraru (apărea pe la revelioane), pe Gheorghe Dinică (îl văzusem în ”Explozia” și în câte și mai câte) și pe vestitul ”Șaptefrați” din ”Lumini și umbre” – Valentin Uritescu. . .
Și m-a mai distrat atmosfera aia cu oameni mari care se certau mai rău ca niște copii. Așadar, să fii mare nu-i nicio brânză, ăștia vorbeau în film despre ”etică, morală, mania persecuției” – dar erau mai năzuroși decât niște preșcolari . . . atunci ce sens mai are să te faci mare?!. . . Oricum, un film diferit de tot ce văzusem eu până atunci. 
Concurs - Gh. Dinica Claudiu Bleont
Scenă din filmul Concurs de Dan Pița (1982). Gheorghe Dinică, orchestratorul bâzei improvizate, îi face loc puștanului Claudiu Bleonț (dreapta), pentru ca acesta să poată plasa o scatoalcă incognito personajului cu fizionomia palmată.
Sursa: youtube
Totuși, n-a explodat maturitatea-n mine doar pentru că am văzut un film ”altfel”. Abia ”Pas în doi” avea să mă smucească din pasivitatea de cinefil neorientat. Pe lângă atmosfera pe alocuri delirantă, pe lângă finalul dezolant, toată adolescența mi-a sunat în cap disperarea lui Petre Nicolae: ”Să-mi dați piese brute!. . .Vreau piese brute!. . .  Vreau să muncesc!”.  Nici nu știam ce înseamnă ”piese brute”, nici nu m-a convins să vreau să muncesc, dar am simțit subcutanat drama de sub ”haz-de-necaz”-ul personajului. Ca să nu mai zic de zbuciumul teatral al lui Claudiu Bleonț. Și să nu omit că am cunoscut-o și pe Anda Onesa. Personal, dar asta e altă poveste.

Începusem să înțeleg că filmele nu sunt doar cu domnitori români idealizați de Sergiu Nicolaescu (buni și ei în lipsă de altceva!). Sau numai cu activiști, muncitori ori țărani cu limbaj de lemn sau din topor (descins din inerția secerii&ciocanului). Nici doar cu cowboy și cu indieni, cu Winnetou, Old Shatterhand, Superman sau Spiderman. Cu timpul, aveam să învăț noțiuni ca limbaj cinematografic, metaforă vizuală, încadraturi, unghiuri, perspective . . . și am pus ochii și pe niște teoreticieni, un fel de filosofi ai fenomenului cinema. Mi s-a deschis o lume în care trăim, de fapt, cu toții, mental și emoțional. Doar că n-o conștientizăm decât după îndelungi căutări sau, uneori, chiar după accidente existențiale.
 Așadar, ”despre asta e vorba” ca să reproduc o expresie la modă pe care o urăsc cu sinceritate publică. Și va mai fi vorba și despre ieșirea din ”zona de confort” (altă expresie în curs de uzare) a spectatorului comun. Pentru că de-aceea am poreclit rubrica asta ”IntroSpectator”.

IntroSpectator (2) / (rubrică alternativă: Dublu Necroblog)

Publicat pe Actualizat pe


O scrisoare pierdută-n detalii despre
filme, filme și iar filme,
adresată lui Alex. Leo Șerban.
Și nu numai.
Dragă Leo,
De două luni caut un început pentru rubrica asta. Și după nefiresc de îndelungi cumpene, am decis să încep cu sfârșitul tău. Așa s-a scris IntroSpectator (1)
Ce vreau eu să fac mai departe e simplu. Să Privesc și să Analizez Filme (și n-am pus majusculele în mod gratuit). 
Nu sunt critic de film. Nici nu mă proclam continuatorul tău (te continuă colegii tăi critici, moștenitorii de breaslă). 
IntroSpectator” va fi, în primul rând, răspunsul meu la propunerea PSI & ”complicitatea” SofiArt de a diseca Filme. Dar vreau să fie mult mai mult, întotdeauna îmi propun prea mult, ca să pot atinge măcar un Ceva. (da, majuscula asta are și ea rolul ei!)
 Te urmăresc de când te știu, adică de prin anii ’90. Te-am citit pe unde te-am găsit – în Dilema (inclusiv veche), Libertatea, agenda.liternet.ro sau pe diferite forumuri. Și încă mai răscolesc după scrierile tale prin arhive, când vreau o părere de la un Maestru.
Între timp, ai murit.

*

întrerup ”IntroSpectatorul” din motive întemeiate:

*

Între timp, a murit și Gelu Odagiu.
Dragă Gelule. . . 
(aici trebuia să fie o înjurătură la adresa sorții! / pentru că totul e atât de simplu, încât devine de neînțeles, Nichita dixit!)
Ai fost printre primii mei interlocutori din blogosferă.
În ultima vreme, din ce în ce mai rar.
Între timp, deloc.
Mai bine rămân fără cuvinte.
Pentru că și tu erai Doar muzica.

*

Va urma.
După moarte trebuie să urmeze întotdeauna Ceva.

IntroSpectator (1)

Publicat pe Actualizat pe


Dragi cititori,
Sînt mai bine de 16 ani de cînd scriu la Dilema (veche). . . (Este, practic, dublul celei mai lungi relaţii pe care am avut-o cu cineva!). Am fost de faţă la naşterea revistei, la aniversările ei succesive, la părăsiri (unele, din fericire, temporare) şi regăsiri, la prime-veniri şi primeniri, la schimbări şi mutări, la bucurii şi tristeţi, la suişuri şi coborîşuri şi iar suişuri. Cum se zice la nuntă, „la bine şi la greu”. A fost – o mărturisesc fără nici un bemol – cea mai plină experienţă profesională pe care am avut-o vreodată. La lansarea Dilemei, în ianuarie 1993, Cosaşu a spus (memorabil cum îl ştim) că o revistă se face dansînd. Ei bine, tot ce mai pot adăuga este că am dansat – dilematic – cît să schimb vreo zece perechi de pantofi. Dilema a reuşit acest pariu aproape imposibil: să armonizeze „stilurile de dans” diferite ale unor oameni feluriţi. Am dansat, fiecare cum am putut şi ştiut, însă pe aceeaşi muzică. A dance to the music of time (este titlul unui roman englezesc) în interpretarea orchestrei dirijate de Andrei Pleşu.
Iar la sfîrşit, o reverenţă.
Alex-Leo-Serban
Alex. Leo Șerban (Sursa: bookaholic.ro)
Spun, aici, „sfîrşit” pentru că simt că, în ce mă priveşte, am ajuns la un fel de finiş. Cheful de a dansa mi-a pierit. A intervenit o rutină, o rugină, o insatisfacţie (pur personală) legată de meseria de jurnalist. Şi chiar de critic de film: am văzut, în ultimii ani, cum acest statut – la care visam, adolescent, nesperînd că visul mi se va împlini – a ajuns să nu mai însemne nimic. Credeam că sîntem utili, noi, criticii de film; îmi dau seama însă tot mai mult că probabil împărţim cu cronicarii de dans calitatea de „cea mai nefolositoare meserie din lume”. Asta, văzuţi din afară. Dinăuntru, constat că ceea ce începuse ca o pasiune devine un soi de sinecură. Sîntem invitaţi la festivaluri, în jurii etc., ca şi cum am fi deportaţi în vagoane de lux. Condiţia fiind să nu ne uităm o clipă pe geam, ci numai la filme. Or, dincolo de geam, oamenii nu văd filmele pe care le vedem noi, ci filmele de la televizor, pe care noi le-am văzut deja. Părem că ne chinuim să stoarcem soare din castraveţi. . .
Am avut totuşi norocul să fiu martorul renaşterii filmului românesc. Numai că, din păcate, perspectivele – şi aici – sînt sumbre. Cînd doi dintre cei mai optimişti regizori români (Cristian Mungiu şi Tudor Giurgiu) recunosc, în diverse interviuri, că filmul românesc a luat un start bun, dar va rata finişul din indolenţă sau incompetenţă instituţională, lucrurile sînt mai grave decît dacă ar spune-o un pesimist incurabil. Nu ştiu dacă românii mai sînt interesaţi să vadă filme româneşti bune; ştiu însă sigur că statul nu dă o ceapă degerată pe ele. Ce să mai vorbim despre critică. . .
Mi-ar fi, cu siguranţă, foarte comod să mă prefac, avînd de partea mea – deja – comoditatea de a scrie uşor, fără efort. M-aş preface că jurnalismul e ceea ce-mi place mai mult să fac, că lumea e foarte interesată de opiniile mele, că statutul pe care mi l-am dorit e la fel de prestigios ca atunci cînd mi l-am dorit, că nimic nu s-a schimbat şi că, în fond, chiar dacă totul s-a schimbat, pot continua ca şi cum – un finiş comod, senin şi nedilematic. Dar, tocmai pentru că întrebările pe care mi le pun sînt mai numeroase decît răspunsurile pe care le-aş putea da, am decis să mă opresc aici. O experienţă se încheie, dar căutarea continuă, căci lumea e mare.
Vă mulţumesc că m-aţi însoţit o bucată de drum.
a.l.ş.

 

[”Cuvânt de rămas bun”, de Alex. Leo Șerban.
Articol publicat în Dilema Veche, în noiembrie 2009, înainte ca Leo să părăsească România cu destinația Buenos Aires. 
Republicat tot în Dilema Veche, pe 10 aprilie 2011, la două zile de la moartea sa la numai 52 de ani (cancer limfatic), la spitalul ”Matei Balș” din București.]

O, tempora! O, diaspora!

Publicat pe Actualizat pe


/  Și să tineți minte că Diaspora n-a fost a strămoșilor voștri, nu e a mea și nu e a voastră!
Nici măcar a lor. A diasporeicilor. /
Absolut din întâmplare, azi am privit mai atent pagina de start a site-ului dexonline.ro. Pe verticala dreaptă a homepage-ului, apare o rubrică ce pare a defini sociologic, dar și cultural, clientela DEX-ului: ”Cuvântul lunii”.
Pentru luna încă în curs, cuvântul cel mai căutat a fost ”diasporă”:
 
diaspora dex
Sociologic: nimic surprinzător. Românii atestați civic și-au ales președintele, iar anomaliile electorale din diaspora au impus trendul inclusiv în spațiul DEX-ului. 
Cultural: E limpede că mulți români nu știau ce înseamnă ”diaspora” înainte de a exploda mămăliga lângă ceau(r)nele străinătății. Iar după televizarea obsesiv-diasporeică a frustrărilor expatriaților noștri, mulți conaționali s-au năpustit spre DEX, să-nțeleagă și creierul lor ce se întâmplă cu românii din zona aia de conflict . . . cum îi zicea . . . Diaspora??? Culmea, cuvântul era chiar substantiv comun, cine s-ar fi așteptat ?! ( Cine spunea că televiziunea n-are rol formativ, ci doar in/deformativ ?!. . .).
M-apucă o duioșie inDEXorabilă. Păi, tot românu’ cu sfântu’ scaun la cap le-a zis la ai lui că pleacă la cules de căpșuni în Spania sau la spălat vase în Italia, nu în diaspora!. . . Iar la știri aflăm periodic despre românce arestate pentru prostituție în Italia, mai rar despre românce premiate ”magna cum n-aude” aproape nimeni despre știrile pozitive din diaspora. Că nici rating n-atrag, nici inimile de români nu se umplu cu sentimente tonic-patriotice gen ”nu le-a ajuns țara asta, ștoarfilii dracu’, a plecat la produs, așa le trebuie!”. . .
Prospectiv: vine decembrie. Încerc să intuiesc ce-o să găsesc pe DEX la Cuvântul lunii în seara de Revelion. Ce evenimente cu puternic impact social vor mai exploda luna următoare?
Să fie tot despre Johannis, care depune jurământul de președinte pe 21 decembrie ? Oare o să ”se” jure Klaus că e mai presus de orice suspiciune de incompatibilitate (detalii AICI)? Uite, ”incompatibilitate” poate fi Cuvântul lunii decembrie! Sau ”justiție”. Sau ”casație”.
Hmmm. . . sau să fie ceva de sezon. . . ”crăciun” . . . nu, p-ăsta îl știu aproape toți . . . 
Dacă aș fi un miliardar excentric, cinic și mizantrop ( trei sferturi din condiții deja le întrunesc, ghici pe care? 🙂 ) – aș inventa o  companie de telefonie morbidă, mi-aș pune brain-joggingul la treabă și aș invada mass-media cu o reclamă-capcană, promițând un bonus frizând promoția cerebrală: ”Abonează-te acum! Și Santa Klaus o să-ți dea gratis o vacanță de neuitat în Diaspora!”
Și să vezi din nou invazie pe DEX a românilor cu dragoste de învățătură, poate n-or fi citit bine prima oară: oare dDiaspora era o țară ideală sau o circumcizie* electorală??!!. . .
CIRCUMCÍZIE (electorală), circumcizii, s. f. Ritual electoral la unele partide social-înfumucrate, constând în suprimarea involuntară a propriului candidat la președinție. (Sursa: Ficționarul InDEXplicabil al Limbii Române)

______________________

(acesta nu a fost un advertorial dedicat dexonline.ro / a fost doar ultimul meu articol despre nimic pe 2014)

spune-mi

Publicat pe


spune-mi,
în ce limbă s-a rostit prima oară ”te iubesc” ?
și cum suna,
spune-mi, cum suna,
nu-i așa că e deja o limbă moartă?!. . .

Johannis. Încă pur ca un Crin.

Publicat pe Actualizat pe


Din ciclul ”Nu mă întrebați cum am făcut primul milion de likeuri”

 

Like a german. Like it or not.
Eu nu i-am dat like lui Johannis. Îmi păstrez likeurile pentru 2019. Deocamdată, victoria e doar a Speranței. Un milion și ceva de likeuri pentru Klaus sună bine, deși cam ante-factum. E bună și susținerea explicită, pentru moralul câștigătorului. E un gest frumos să-i dai like cuiva. Doar că likeurile de acum sunt doar voturi în alb, ca și cele de la urne. Așa trebuie să le considere Președintele.
Revoluția bunului simț. Pentru cine-l are. . .
Nu-i mai puțin adevărat: revoluțiile nu se fac cu circumspecții, ci cu acțiuni în forță. Revoluțiile le fac revoltații. Ajunșii cu cuțitul la os. Văzătorii în alb/negru (sunteți destui, nu negați – și nu e întotdeauna rău). Cei pentru care altă cale nu mai există. Cei ale căror coloane au toate vertebrele interconectate. Și de foarte multe ori au dreptate. Uneori, e necesară o explozie socială pentru reinstaurarea bunului simț.
Facebook. O democrație virtuală.
E remarcabil că bătăliile moderne se pot câștiga și online, recte pe facebook, mai ales dacă este vorba despre combatarea unor PSDinozauri. (Se știe că dispariția dinozaurilor a favorizat dezvoltarea mamiferelor, deci apariția noastră, a Oamenilor.)
E remarcabil că Johannis este mai like-uit decât Merkel.  Doar că germanii au avut și alte treburi decât să dea likeuri. Ei locuiesc într-o Viață reală, nu în Speranța online.
Și Constantinescu l-ar fi depășit pe Helmuth Kohl în 1996, dacă facebook-ul ar fi existat, bag mâna-n foc, retroactiv. Pentru că suntem încă un popor imatur. Pentru că democrația este încă o țintă pentru noi, nu o stare de fapt. Este, încă, doar o simulare online. Și o proiecție electorală netranspusă niciodată în practică.
Și tot retroactiv vă pot spune și ce s-a ales de idealurile lui Coposu. (Lot of f.).
Pro Johannis. Până la proba(-ele) ANI ?. . .
Până la urmă, de ce a câștigat Johannis?. . .
A,da: aroganța lui Ponta, bâlbele ministeriale corlățeano-meleșcane, formulele electorale psd-iste învechite,  deci vot negativ, pe de o parte.
Dar și: imperturbabilul aer nobiliar adoptat de Johannis, experiența unei administrări reușite a Sibiului și (foarte important – POATE CEL MAI IMPORTANT) – Imaginea sa de (probabil) necorupt, de (probabil) incoruptibil, de (probabil) neînvecinat cu expușii la probele DNA. Nu și la probele ANI: mie mi se pare un pic nepotrivit ca un personaj căruia nu i s-a demonstrat compatibilitatea dintre funcția de primar al Sibiului și postura de acționar la companii de stat să poată candida la funcția supremă. 
În fine. Micile păcate se iartă (??). Dar asta vom afla abia pe 25 noiembrie.
Și, totuși, Crin.
Mă duce acum gândul la Crin. Cât de progresist părea în bătăliile electorale cu Băsescu! Păcat că n-a avut un partid mai potent electoral. Așa, ca PSD-ul lui Geoană (?!?). Băsescu contra Antonescu – n-ar fi fost antologic?! Coșmarul lui Videanu, probabil.
 Și mă roade un gând bizar.
Crin Antonescu mi se pare principalul pre-artizan al victoriei lui Johannis. Involuntar. Sau nu???
Păi, să recapitulăm. 

 

klaus si crin
Klau, îți vine să crezi?? Ești președinte! Ești ca Băse – de la Primărie direct la Președinție! Acu, nu mă victimizez, eu nu sunt Stolo, de-i plângea Trăienel de milă în public! Io mi-am făcut-o cu mâna mea! Dar istoria e nedreaptă, măi Klau, îi uită repede pe oamenii din umbră…

 

Cine l-a propulsat pe Johannis în stafful PNL? Crin.
Cine declara, involuntar-vizionar, în februarie 2013, că Johannis ar fi bun de prim-ministru, dar și de președinte al României? Crin.
Cine a fost principalul artizan PNL-ist al întemeierii USL? Crin.
Cine a fost principalul artizan al ruperii USL, înviind premisele unui PNL resuscitat identitar, ieșit de sub umbrela unei alianțe malefice? Crin.
Cine a fost principalul mușcător al beregății lui Victoraș? Crin.
Cine s-a expus fatal unui război deschis, rozător de credibilitate prin virulența sa, dar și prin expunerea la dejecțiile imanente demersului? Crin.
Cine a pierdut procente masive la imaginea publică, în favoarea imaculatului Johannis, până la pierderea conducerii PNL în iulie 2014? Crin.
Cine n-a avut timp (și nici dispoziția, e adevărat) să-și erodeze imaginea în dueluri viscerale cu adversarii politici? Johannis.
Concluzie: nu neg calitățile de manager politic-administrativ și probitatea morală a lui Johannis. Și e foarte bine că i s-a creat o pârtie spre președinție, inclusiv prin greșeala neforțată a adversarului. Dar cred că merita și Crin Antonescu măcar o notă de subsol, oricât de detestabil ar fi devenit între timp.
Willkommen, Johannis!
Așadar, bun venit, Johannis. Bine că ai câștigat! Ești președinte. Dar nu știu dacă e suficient. Ai o clasă politică de suportat. Și reciproc.
Îmi pare bine că ești etnic german. Îmi pare bine și că ești român. Și mie mi-ar fi plăcut să fiu sibian.
Sunt, însă, puțin contrariat. Nu știu dacă aș fi vrut să-ți lansezi deja o carte. A fost premeditată, nu există dubii. Dar aș fi vrut s-o lansezi peste 5 ani. Și abia atunci să fie best-seller. (Nici nu mă întreb dacă ai fi lansat-o în caz de înfrângere. E irelevant.)
Te rog, însă, ceva:  lasă-te depășit pe facebook de Angela Merkel. Pune-ți consilierii să umble la optimizările României reale. Și anunță-ne când ai succese. Anunță-ne și când ai eșecuri. Spune-ne și ce măsuri reparatorii iei. Chiar și pe facebook!
Eu  încep să fac ”print screenuri” cu activitățile tale. Deocamdată, aștept.
Și scuze că m-am adresat la persoana a doua singular. Spre deosebire de domnul Traian Băsescu, de care m-am simțit foarte departe. Cu tot cu predispoziția lui pentru băile lui de mulțime.