alex leo șerban

IntroSpectator (2) / (rubrică alternativă: Dublu Necroblog)

Publicat pe Actualizat pe


O scrisoare pierdută-n detalii despre
filme, filme și iar filme,
adresată lui Alex. Leo Șerban.
Și nu numai.
Dragă Leo,
De două luni caut un început pentru rubrica asta. Și după nefiresc de îndelungi cumpene, am decis să încep cu sfârșitul tău. Așa s-a scris IntroSpectator (1)
Ce vreau eu să fac mai departe e simplu. Să Privesc și să Analizez Filme (și n-am pus majusculele în mod gratuit). 
Nu sunt critic de film. Nici nu mă proclam continuatorul tău (te continuă colegii tăi critici, moștenitorii de breaslă). 
IntroSpectator” va fi, în primul rând, răspunsul meu la propunerea PSI & ”complicitatea” SofiArt de a diseca Filme. Dar vreau să fie mult mai mult, întotdeauna îmi propun prea mult, ca să pot atinge măcar un Ceva. (da, majuscula asta are și ea rolul ei!)
 Te urmăresc de când te știu, adică de prin anii ’90. Te-am citit pe unde te-am găsit – în Dilema (inclusiv veche), Libertatea, agenda.liternet.ro sau pe diferite forumuri. Și încă mai răscolesc după scrierile tale prin arhive, când vreau o părere de la un Maestru.
Între timp, ai murit.

*

întrerup ”IntroSpectatorul” din motive întemeiate:

*

Între timp, a murit și Gelu Odagiu.
Dragă Gelule. . . 
(aici trebuia să fie o înjurătură la adresa sorții! / pentru că totul e atât de simplu, încât devine de neînțeles, Nichita dixit!)
Ai fost printre primii mei interlocutori din blogosferă.
În ultima vreme, din ce în ce mai rar.
Între timp, deloc.
Mai bine rămân fără cuvinte.
Pentru că și tu erai Doar muzica.

*

Va urma.
După moarte trebuie să urmeze întotdeauna Ceva.
Anunțuri

IntroSpectator (1)

Publicat pe Actualizat pe


Dragi cititori,
Sînt mai bine de 16 ani de cînd scriu la Dilema (veche). . . (Este, practic, dublul celei mai lungi relaţii pe care am avut-o cu cineva!). Am fost de faţă la naşterea revistei, la aniversările ei succesive, la părăsiri (unele, din fericire, temporare) şi regăsiri, la prime-veniri şi primeniri, la schimbări şi mutări, la bucurii şi tristeţi, la suişuri şi coborîşuri şi iar suişuri. Cum se zice la nuntă, „la bine şi la greu”. A fost – o mărturisesc fără nici un bemol – cea mai plină experienţă profesională pe care am avut-o vreodată. La lansarea Dilemei, în ianuarie 1993, Cosaşu a spus (memorabil cum îl ştim) că o revistă se face dansînd. Ei bine, tot ce mai pot adăuga este că am dansat – dilematic – cît să schimb vreo zece perechi de pantofi. Dilema a reuşit acest pariu aproape imposibil: să armonizeze „stilurile de dans” diferite ale unor oameni feluriţi. Am dansat, fiecare cum am putut şi ştiut, însă pe aceeaşi muzică. A dance to the music of time (este titlul unui roman englezesc) în interpretarea orchestrei dirijate de Andrei Pleşu.
Iar la sfîrşit, o reverenţă.
Alex-Leo-Serban
Alex. Leo Șerban (Sursa: bookaholic.ro)
Spun, aici, „sfîrşit” pentru că simt că, în ce mă priveşte, am ajuns la un fel de finiş. Cheful de a dansa mi-a pierit. A intervenit o rutină, o rugină, o insatisfacţie (pur personală) legată de meseria de jurnalist. Şi chiar de critic de film: am văzut, în ultimii ani, cum acest statut – la care visam, adolescent, nesperînd că visul mi se va împlini – a ajuns să nu mai însemne nimic. Credeam că sîntem utili, noi, criticii de film; îmi dau seama însă tot mai mult că probabil împărţim cu cronicarii de dans calitatea de „cea mai nefolositoare meserie din lume”. Asta, văzuţi din afară. Dinăuntru, constat că ceea ce începuse ca o pasiune devine un soi de sinecură. Sîntem invitaţi la festivaluri, în jurii etc., ca şi cum am fi deportaţi în vagoane de lux. Condiţia fiind să nu ne uităm o clipă pe geam, ci numai la filme. Or, dincolo de geam, oamenii nu văd filmele pe care le vedem noi, ci filmele de la televizor, pe care noi le-am văzut deja. Părem că ne chinuim să stoarcem soare din castraveţi. . .
Am avut totuşi norocul să fiu martorul renaşterii filmului românesc. Numai că, din păcate, perspectivele – şi aici – sînt sumbre. Cînd doi dintre cei mai optimişti regizori români (Cristian Mungiu şi Tudor Giurgiu) recunosc, în diverse interviuri, că filmul românesc a luat un start bun, dar va rata finişul din indolenţă sau incompetenţă instituţională, lucrurile sînt mai grave decît dacă ar spune-o un pesimist incurabil. Nu ştiu dacă românii mai sînt interesaţi să vadă filme româneşti bune; ştiu însă sigur că statul nu dă o ceapă degerată pe ele. Ce să mai vorbim despre critică. . .
Mi-ar fi, cu siguranţă, foarte comod să mă prefac, avînd de partea mea – deja – comoditatea de a scrie uşor, fără efort. M-aş preface că jurnalismul e ceea ce-mi place mai mult să fac, că lumea e foarte interesată de opiniile mele, că statutul pe care mi l-am dorit e la fel de prestigios ca atunci cînd mi l-am dorit, că nimic nu s-a schimbat şi că, în fond, chiar dacă totul s-a schimbat, pot continua ca şi cum – un finiş comod, senin şi nedilematic. Dar, tocmai pentru că întrebările pe care mi le pun sînt mai numeroase decît răspunsurile pe care le-aş putea da, am decis să mă opresc aici. O experienţă se încheie, dar căutarea continuă, căci lumea e mare.
Vă mulţumesc că m-aţi însoţit o bucată de drum.
a.l.ş.

 

[”Cuvânt de rămas bun”, de Alex. Leo Șerban.
Articol publicat în Dilema Veche, în noiembrie 2009, înainte ca Leo să părăsească România cu destinația Buenos Aires. 
Republicat tot în Dilema Veche, pe 10 aprilie 2011, la două zile de la moartea sa la numai 52 de ani (cancer limfatic), la spitalul ”Matei Balș” din București.]