filme

IntroSpectator (3)

Publicat pe Actualizat pe


Începuturile mele de spectator.
Mi-a luat mult timp să înțeleg Cum să mă uit la Filme. Din copilărie și până în prima tinerețe am mers la cinematograf mai degrabă pregătit de entertainment, decât de un act artistic. (Nu c-ar fi ceva fundamental rău în asta, dar, de exemplu, mi-e și rușine să recunosc la câte filme de unică folosință am plătit bilet! Sau cu câtă plictisomnolență i-am receptat la început pe Tarkovski sau pe Godard! Și chiar și pe Bergman. . .).
Mă scufundam în întunericul sălii de cinema ca un gălbenuș pregătit de o clocire epică. Simțeam că renasc de fiecare dată într-o nouă realitate – a filmului gata să mă adopte, chiar și în postura de decor sau de figurant.  Îi percepeam pe actorii aceia de pe ecranul cinematic ca pe niște semizei antropomorfi. Probabil, un feeling apropiat de al aztecilor post-columbieni, uluiți de armele de foc ale spaniolilor cărora le atribuiau o ascendență divină. 
cinema-screen eye
Sursa: http://www.fastcompany.com/
Magia ecranului mă confisca în așa hal, încât drumul spre casă îl parcurgeam ca printr-un păienjeniș contagiat de povestea care continua în imaginația mea. Spre adolescență, fantasticul din mine s-a  mai transfigurat, devenind un fel de alter-realitate pe care începeam s-o supun și unor filtre rațional-valorice, nu doar emoționale.
Și, totuși, târziu, destul de târziu mi-am propus să intru nu doar în atmosfera-transa, ci și în substanța Filmelor.

*

Dar, înainte de a intra în teorii introspectatoare, aș dori  să mă întorc puțin la inocența Începuturilor. Poster_of_The_Amazing_Spider-Man
Anii ’80. Eram copil. 11-12 ani, cam pe-acolo.  Într-o zi, un coleg de clasă mi-a aruncat o informație de neprețuit: ”se dă Omul-Păianjen la cinematograf!”. Oaaaauuu, am sărit ca din arc, mi-am scotocit părinții de șase lei și zbughe-o la film! ”Omul-Păianjen” era pe vremea aceea culmea imaginației infantile, simbolul integrării în absolutul zgârie-norilor americani. Mai mobil decât Păsări-Lăți-Lungilă, mai agil decât Șaptecai și la fel de mulat vestimentar ca omulețul lui Gopo (!?).    (Totuși, nu l-aș fi luat la schimb cu Greuceanu al nostru, care a eliberat soarele și luna de sub grea năpastă zmeiască, ispravă care-l face pe Spiderman să pară păienjenant de involuat!). Noi, românii postbelici și post-Ilici, nu prea aveam eroi de basme moderne. Rămăseserăm înțepeniți în categoria de inspirație stahanovistă – ”eroi ai muncii socialiste”. O invenție epocală a bloc(kbuster)ului comunist: eroul – personaj colectiv depersonalizat – Clasa Muncitoare.
Revenind la Spiderman, cenzura comunistă n-avea ce obiecta: nici urmă de ideologii burghezo-imperialiste. Spiderman era un fel de haiduc anti-capitalist sub ”acoperire” (ca și vărul lui, Superman), pierdut în păienjenișul decadent al Răului americanizat. Iar morala ”subversiv”-simplistă ar fi, într-o interpretare laxă – atâta Rău zace-n măruntaiele capitalismului, încât poliția e helpless, fără Omul-Păianjen s-ar duce dracului toată orânduirea lor bazată pe inegalitatea claselor și pe exploatarea (spider)omului de către om!. . .
Să revin. Am ajuns excitați emoțional la casa de bilete. Ne așteptam s-o găsim sub asediul puștanilor de toate vârstele. Bizar: nici țipenie!. . . Bucuroși de pustietate, am luat la repezeală bilete și am pășit în sala aproape goală, luminată neclar-obscur de becuri chioare, pe alocuri sparte. Miștooo, puteam să stăm unde doream, ne puteam și muta în timpul filmului, ( cu excepția zonei unde planau periodic cojile jilave de semințe scuipate dizgrațios de țigănușii abonați la locurile de la balcon. Un nu hotărât rasismului!. . .).
Și-ntuneric se făcu. Începutul era planificat: un documentar intoxi-educativ de la ”Sahia Film” despre abordarea științifică a culturilor de cereale, despre hibridizarea soiurilor bla bla bla. Copiii de astăzi ar lansa ouă clocite și vome regurgitate spre ecran dacă ar vedea așa ceva (eventual 3D!!). Dar nouă, copiilor optzeciști, chiar ne plăcea, era ca o prelungire intimă a Teleenciclopediei! Ne plăceau până și congresele partidului, că ne trântea tov. Ceaușescu perle pe bandă uzată –  ”pretini” ”tomnai”, ”muncipiu”, ”coperative”, ”hotărârilii”  și altilii asemeni.
După sfertul de oră semidoctrinar, din nou întuneric. Plini de speranță, citim pe nerăsuflate: ”Româniafilm prezintă: O producție a casei de film trei: CONCURS”. Senzații amestecate, preponderent disperate: Spiderman se amânase. Pe de o parte, eram nervoși că nu ne uitaserăm afară la afiș, intraserăm ca tăurașii prin poarta nouă. Pe de altă parte, ”Concurs”-ul lui Dan Pița nu suna așa de rău. Fusesem și eu pe la niște concursuri de cros, mă clasam mereu prin Top 3 pe municipiu.
Nu mi-a prea plăcut filmul per ansamblu, că oamenii ăia nu se-ntreceau la propriu, nu era chiar ca la olimpiade, pe locuri, fiți gata și poc pistolul. . . Dar m-a distrat cum jucau concurenții bâza, oameni serioși, nu puștani  ca noi. I-am recunoscut doar pe Marin Moraru (apărea pe la revelioane), pe Gheorghe Dinică (îl văzusem în ”Explozia” și în câte și mai câte) și pe vestitul ”Șaptefrați” din ”Lumini și umbre” – Valentin Uritescu. . .
Și m-a mai distrat atmosfera aia cu oameni mari care se certau mai rău ca niște copii. Așadar, să fii mare nu-i nicio brânză, ăștia vorbeau în film despre ”etică, morală, mania persecuției” – dar erau mai năzuroși decât niște preșcolari . . . atunci ce sens mai are să te faci mare?!. . . Oricum, un film diferit de tot ce văzusem eu până atunci. 
Concurs - Gh. Dinica Claudiu Bleont
Scenă din filmul Concurs de Dan Pița (1982). Gheorghe Dinică, orchestratorul bâzei improvizate, îi face loc puștanului Claudiu Bleonț (dreapta), pentru ca acesta să poată plasa o scatoalcă incognito personajului cu fizionomia palmată.
Sursa: youtube
Totuși, n-a explodat maturitatea-n mine doar pentru că am văzut un film ”altfel”. Abia ”Pas în doi” avea să mă smucească din pasivitatea de cinefil neorientat. Pe lângă atmosfera pe alocuri delirantă, pe lângă finalul dezolant, toată adolescența mi-a sunat în cap disperarea lui Petre Nicolae: ”Să-mi dați piese brute!. . .Vreau piese brute!. . .  Vreau să muncesc!”.  Nici nu știam ce înseamnă ”piese brute”, nici nu m-a convins să vreau să muncesc, dar am simțit subcutanat drama de sub ”haz-de-necaz”-ul personajului. Ca să nu mai zic de zbuciumul teatral al lui Claudiu Bleonț. Și să nu omit că am cunoscut-o și pe Anda Onesa. Personal, dar asta e altă poveste.

Începusem să înțeleg că filmele nu sunt doar cu domnitori români idealizați de Sergiu Nicolaescu (buni și ei în lipsă de altceva!). Sau numai cu activiști, muncitori ori țărani cu limbaj de lemn sau din topor (descins din inerția secerii&ciocanului). Nici doar cu cowboy și cu indieni, cu Winnetou, Old Shatterhand, Superman sau Spiderman. Cu timpul, aveam să învăț noțiuni ca limbaj cinematografic, metaforă vizuală, încadraturi, unghiuri, perspective . . . și am pus ochii și pe niște teoreticieni, un fel de filosofi ai fenomenului cinema. Mi s-a deschis o lume în care trăim, de fapt, cu toții, mental și emoțional. Doar că n-o conștientizăm decât după îndelungi căutări sau, uneori, chiar după accidente existențiale.
 Așadar, ”despre asta e vorba” ca să reproduc o expresie la modă pe care o urăsc cu sinceritate publică. Și va mai fi vorba și despre ieșirea din ”zona de confort” (altă expresie în curs de uzare) a spectatorului comun. Pentru că de-aceea am poreclit rubrica asta ”IntroSpectator”.

IntroSpectator (2) / (rubrică alternativă: Dublu Necroblog)

Publicat pe Actualizat pe


O scrisoare pierdută-n detalii despre
filme, filme și iar filme,
adresată lui Alex. Leo Șerban.
Și nu numai.
Dragă Leo,
De două luni caut un început pentru rubrica asta. Și după nefiresc de îndelungi cumpene, am decis să încep cu sfârșitul tău. Așa s-a scris IntroSpectator (1)
Ce vreau eu să fac mai departe e simplu. Să Privesc și să Analizez Filme (și n-am pus majusculele în mod gratuit). 
Nu sunt critic de film. Nici nu mă proclam continuatorul tău (te continuă colegii tăi critici, moștenitorii de breaslă). 
IntroSpectator” va fi, în primul rând, răspunsul meu la propunerea PSI & ”complicitatea” SofiArt de a diseca Filme. Dar vreau să fie mult mai mult, întotdeauna îmi propun prea mult, ca să pot atinge măcar un Ceva. (da, majuscula asta are și ea rolul ei!)
 Te urmăresc de când te știu, adică de prin anii ’90. Te-am citit pe unde te-am găsit – în Dilema (inclusiv veche), Libertatea, agenda.liternet.ro sau pe diferite forumuri. Și încă mai răscolesc după scrierile tale prin arhive, când vreau o părere de la un Maestru.
Între timp, ai murit.

*

întrerup ”IntroSpectatorul” din motive întemeiate:

*

Între timp, a murit și Gelu Odagiu.
Dragă Gelule. . . 
(aici trebuia să fie o înjurătură la adresa sorții! / pentru că totul e atât de simplu, încât devine de neînțeles, Nichita dixit!)
Ai fost printre primii mei interlocutori din blogosferă.
În ultima vreme, din ce în ce mai rar.
Între timp, deloc.
Mai bine rămân fără cuvinte.
Pentru că și tu erai Doar muzica.

*

Va urma.
După moarte trebuie să urmeze întotdeauna Ceva.

IntroSpectator (1)

Publicat pe Actualizat pe


Dragi cititori,
Sînt mai bine de 16 ani de cînd scriu la Dilema (veche). . . (Este, practic, dublul celei mai lungi relaţii pe care am avut-o cu cineva!). Am fost de faţă la naşterea revistei, la aniversările ei succesive, la părăsiri (unele, din fericire, temporare) şi regăsiri, la prime-veniri şi primeniri, la schimbări şi mutări, la bucurii şi tristeţi, la suişuri şi coborîşuri şi iar suişuri. Cum se zice la nuntă, „la bine şi la greu”. A fost – o mărturisesc fără nici un bemol – cea mai plină experienţă profesională pe care am avut-o vreodată. La lansarea Dilemei, în ianuarie 1993, Cosaşu a spus (memorabil cum îl ştim) că o revistă se face dansînd. Ei bine, tot ce mai pot adăuga este că am dansat – dilematic – cît să schimb vreo zece perechi de pantofi. Dilema a reuşit acest pariu aproape imposibil: să armonizeze „stilurile de dans” diferite ale unor oameni feluriţi. Am dansat, fiecare cum am putut şi ştiut, însă pe aceeaşi muzică. A dance to the music of time (este titlul unui roman englezesc) în interpretarea orchestrei dirijate de Andrei Pleşu.
Iar la sfîrşit, o reverenţă.
Alex-Leo-Serban
Alex. Leo Șerban (Sursa: bookaholic.ro)
Spun, aici, „sfîrşit” pentru că simt că, în ce mă priveşte, am ajuns la un fel de finiş. Cheful de a dansa mi-a pierit. A intervenit o rutină, o rugină, o insatisfacţie (pur personală) legată de meseria de jurnalist. Şi chiar de critic de film: am văzut, în ultimii ani, cum acest statut – la care visam, adolescent, nesperînd că visul mi se va împlini – a ajuns să nu mai însemne nimic. Credeam că sîntem utili, noi, criticii de film; îmi dau seama însă tot mai mult că probabil împărţim cu cronicarii de dans calitatea de „cea mai nefolositoare meserie din lume”. Asta, văzuţi din afară. Dinăuntru, constat că ceea ce începuse ca o pasiune devine un soi de sinecură. Sîntem invitaţi la festivaluri, în jurii etc., ca şi cum am fi deportaţi în vagoane de lux. Condiţia fiind să nu ne uităm o clipă pe geam, ci numai la filme. Or, dincolo de geam, oamenii nu văd filmele pe care le vedem noi, ci filmele de la televizor, pe care noi le-am văzut deja. Părem că ne chinuim să stoarcem soare din castraveţi. . .
Am avut totuşi norocul să fiu martorul renaşterii filmului românesc. Numai că, din păcate, perspectivele – şi aici – sînt sumbre. Cînd doi dintre cei mai optimişti regizori români (Cristian Mungiu şi Tudor Giurgiu) recunosc, în diverse interviuri, că filmul românesc a luat un start bun, dar va rata finişul din indolenţă sau incompetenţă instituţională, lucrurile sînt mai grave decît dacă ar spune-o un pesimist incurabil. Nu ştiu dacă românii mai sînt interesaţi să vadă filme româneşti bune; ştiu însă sigur că statul nu dă o ceapă degerată pe ele. Ce să mai vorbim despre critică. . .
Mi-ar fi, cu siguranţă, foarte comod să mă prefac, avînd de partea mea – deja – comoditatea de a scrie uşor, fără efort. M-aş preface că jurnalismul e ceea ce-mi place mai mult să fac, că lumea e foarte interesată de opiniile mele, că statutul pe care mi l-am dorit e la fel de prestigios ca atunci cînd mi l-am dorit, că nimic nu s-a schimbat şi că, în fond, chiar dacă totul s-a schimbat, pot continua ca şi cum – un finiş comod, senin şi nedilematic. Dar, tocmai pentru că întrebările pe care mi le pun sînt mai numeroase decît răspunsurile pe care le-aş putea da, am decis să mă opresc aici. O experienţă se încheie, dar căutarea continuă, căci lumea e mare.
Vă mulţumesc că m-aţi însoţit o bucată de drum.
a.l.ş.

 

[”Cuvânt de rămas bun”, de Alex. Leo Șerban.
Articol publicat în Dilema Veche, în noiembrie 2009, înainte ca Leo să părăsească România cu destinația Buenos Aires. 
Republicat tot în Dilema Veche, pe 10 aprilie 2011, la două zile de la moartea sa la numai 52 de ani (cancer limfatic), la spitalul ”Matei Balș” din București.]

NESAȚ COGNITIV (1)

Publicat pe Actualizat pe


 De ce ”Nesaț cognitiv” ?

Cred că era prin 1997. Ascultam o emisiune culturală la nu mai țin minte care post de radio. Invitat –  un  scriitor încă necunoscut la acea vreme, Cornel George Popa, care răspundea întrebărilor pe tema primei sale cărți – ”Dobitocul de țânțar”.

Rugat să explice de ce a ales acel titlu de carte, Popa, cu o voce ușor hâtră, a răspuns spontan – ”pentru că mi-a plăcut cum sună”.  Și, până la finalul emisiunii, recunosc că nu am înțeles prea bine legătura dintre titlu și conținut. În sinea mea: ”alt teribilist post-decembrist care vine cu titluri-șoc și conținut zero”.

Anii au trecut, ”Dobitocul de țânțar” n-a figurat printre lecturile mele, dar constat că Alex Ștefănescu indică scriitura lui Cornel George Popa drept una dintre cele mai vivace din literatura ultimilor douăzeci de ani. Și ușor subestimată public. Așadar, ”teribilismul” de care îl suspectam eu în 1997 s-a dovedit a fi o sărmană prejudecată.

Contrar aparențelor, nu voi iniția un raționament inductiv pe tema prejudecăților. Altundeva bat cu intenția.

De câteva săptămâni mă tot frământ în aluat propriu. Am un angajament provocator de plăcut luat față de PSI și de Rebellearte – să demarăm o serie de cronici de film, iar primul film propus de mine a fost ”Wild Strawberries”. Am tot amânat, deoarece, cu cât scriam, cu atât partitura mă fura spre zone conexe cinematografiei. M-a determinat să vreau să ies din analiza strict filmică. Vreau nu un articol, ci o serie de articole în care să plec de la General la Particular și să parcurg drumuri dus-întors de la Întreg la Parte. Să-mi răspund tuturor întrebărilor care s-au născut odată cu aprofundarea acestui film.

Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un titlu . . . ei, bine, aici m-am blocat. Tot ce-mi venea în minte mi se părea banal sau fusese deja folosit. Iar voi, cei ce mai ajungeți pe-acest blog, știți că măcar titlurilor încerc să le dau luciu, căci conținutului oricum îi imprim regulat nuanțe infantile. (Drept dovadă, textul lipsit de substanță pe care tocmai îl scriu . . .).

Și-ntr-o zi, în timp ce mă translatam cu autovehicula mea pe Calea Călărașilor, evitând elegant șinele de tramvai pentru a nimeri fatalist în gropile limitrofe, mi-a fulgerat mintea acest ”Nesaț cognitiv”. Preț de 3-400 de metri nu mi-am putut înfrâna râsul (abia am pus frână mașinii, la implacabilul roșu al semaforului). Asocierea asta de cuvinte nu mi s-a părut menită să inspire cine știe ce seriozitate. Plus succesiunea ”ț c”, ce m-a trimis cu gândul tocmai la hâtrul Moș Nechifor Coțcariul din mahalaua Țuțuenii din Târgul Neamțului.

Eram hotărât să păstrez acest titlu pentru vreo scriere umoristică ulterioară. Și-am continuat să mă scormonesc de titluri ceva mai serioase. Dar singura variantă care m-a mai trăsnit a fost ”Diversitate în viziunitate”! La titlul ăsta m-a apucat un râset sobru-refulat – din giumbușlucărie o dădusem în prețiozitate! Deși nu l-aș suspecta de aritmie fonetică. Și e chiar mai aproape de fondul intenției mele decât ”Nesațul . . .”.

În fine, pe principiul electoral al alegerii celui mai mic rău, am preferat ”Nesațul cognitiv”. Deoarece , prin autosugestie și repetiție până la golire de sens, începe să-mi placă și mie cum sună. Ca ”Dobitocul de țânțar”!. . .

(Va urma. Și va urma Sigur, spre deosebire de restul serialelor mele începute ”glorios” și amânate rușinos.)