filosofie

Nesaț cognitiv (2)

Publicat pe Actualizat pe


 (continuare de AICI)

/  ”Mă miră faptul că unii încă se mai preocupă de teoria cunoașterii”

EMIL CIORAN /

/ ”Să fiu deprimat că nu voi putea cuprinde niciodată Cunoașterea

sau să fiu fericit că am atâtea de învățat încât nu mă voi putea opri niciodată?”

Eu /

 

Cu cât înaintez în vârstă, cu atât devin mai alergic la lipsa timpului liber. Resimt dificultatea de a mă raporta la el ca la o Dimensiune fecundă, ca la un spațiu fertil al împlinirii personale.  Tot mai des îmi pare un loc de refugiu, de parcă m-aș revărsa în albia abandonului de sine, nu în realitatea mea alternativă. Asediat de activități cotidiene destinate supraviețuirii, știu că am nevoie de o disciplină mentală spartană, iar asta înseamnă că trebuie să devin mai. . .

Selectiv.

În materie de selectivitate a priorităților și de urmărire consecventă a scopurilor, nu sunt chiar un guru. Am alternat perioadele de asimilare culturală nediferențiată, cantitativă, cu perioade mult mai lungi de pauză, de delăsare. Și prea puțină introspecție purspirit.  

Uneori, sunt tentat să mă apuc să împletesc funia suicidarnicului Cioran, schițând tehnici de supraviețuire cu degetele gâtuite de emoție. Alteori, îmi vine să mă încui penitenciar în butoiul lui Diogene (sau Damigene, cum îl poreclisem prin școala primară) și să-mi sondez pseudoumanitatea, deghizat în gândac kafkian, în căutarea vreunor adevăruri refuzate la lumina zilei. Gândire patologică sau existențialism extrem? 

diogene-gerome

Prefer să mă iluzionez și s-o diagnostichez drept foame de . . .

Cunoaștere. 

Împlinisem 10 ani când am descoperit ”Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. M-au fascinat poveștile mitologice mult mai mult decât lecturile cu Winnetou și Old Shatterhand (preferații contemporanilor & excesiv adrenalinaților mei colegi de școală). La mare luptă cu Jules Verne, care îmi aprinsese iremediabil pasiunea pentru science fiction.

Întorcându-mă la mitologie, primii mei eroi preferați au fost Prometeu, Heracle/Hercule, Ahile, Hector, Ulise și Eneas. (M-a intrigat Patrocle, nefericitul prieten al lui Ahile. ”Cum să ai nume de câine?!”, gândeam cu mintea de copil. Și mai ales câinele Lizucăi, din ”Dumbrava minunată”?!!). Am avut câteva preferințe și printre zei – magia fascinează, mai ales la 10 ani! Era imposibil să nu mă identific aspirațional cu Zeus-Jupiter (Il capo di tutti capi), așa cum Venus-Afrodita, superlaDiva din Olimp, îmi ocupase deja mintea deprinsă cu principiile primare ale esteticii. Totuși, poetul încă nedescătușat din mine o asocia pe Aurora – cea cu degete trandafirii – cu o frumusețe mai subtilă, mai mistică decât a Afroditei. Iar Artemis-Diana era refugiul meu pentru aventuri în sânul naturii. Doar al naturii, nu percepeam încă semnificația erotică a sânilor de femeie.

Aici voi face o paranteză spontană, aproape autopsihanalitică. Pe amazoanele care își tăiau sânul drept ca să mânuiască mai bine arcul le percepeam ca pe niște femei războinice, dar nu neapărat masculinizate. Pe de altă parte, ideea unei femei fără un sân nu mă ducea cu gândul la o femeie mutilată. Funcția sânului tăiat era compensată în mintea mea de plusul de îndemânare căpătat. Un handicap necesar. Pe de altă parte, abia acum mă întreb (și cred că îmi și explic parțial) de ce această odioasă practică nu mi-a inspirat atunci nicio fărâmă de repulsie sau de cutremurare. O posibilă explicație –  mie îmi lipsea nativ această parte anatomică. Iar sentimentul empatiei îl aveam încă în faza incubației. Plus că, oricum, eram deja obișnuit cu ororile descrise în alte povestiri (nerecomandabile minorilor, dar prescrise în programele școlare). Mă întreb ce reacție aș fi avut (sau aș avea) dacă aș fi citit despre vreun popor de sălbatici care își extirpau testiculul drept pentru a călări mai bine!. . .

amazoana

Trecând de partea narativă a mitologiei, pot spune că am întâlnit acolo multe pilde cu miez de înțelepciune. Lăcomia nechibzuitului Zeus în fața derutantei grămăjoare de carne, pusă la cale de Prometeu. Alegerea căii Virtuții de către Hercule cel ademenit pe calea ușuratică a Viciului. Și (din nou feelingul de poet latent?) povestea sfâșietoare a lui Orfeu, care a cedat instinctului și s-a uitat după Euridice cu doar un pas înainte de a păși dincolo de Infern

Și am mai moștenit și o prejudecată: să nu acceptăm cadouri de la greci . . . până când nu le desfacem măruntaiele cabaline. Căci grecii-s experți în jocuri de cUlise!. . .

La vârsta aceea, firește că am gustat în primul rând spectaculosul din legende și abia în secundar tâlcurile poveștilor. Dar pot spune că învățăturile din miturile grecești mi-au amprentat gândirea pe viață, pentru că le-am citit la o vârstă a maximei receptivități, a inocenței încă nepervertite, și le-am interpretat inițial într-un spirit mai mult ludic decât autodidactic.

Și duios copilăria trecea. La 10 ani, mitologia mi se părea a fi jumătate fantezie / jumătate realitate reactivată arheologic. Ulterior am înțeles că tot acest caleidoscop de zeități era doar rodul imaginației omului antic, înfricoșat de Natura pe care încă nu o înțelegea. Cu tot substratul de înțelepciune, era obligatorie ieșirea de sub fascinația miticului. Și astfel am aflat de Școala din Milet, cu ai săi Thales, Anaximandru, Anaximene și ceilalți. I-aș putea numi străbunii tuturor științelor care aveau să se nască de-a lungul istoriei. Cu ei, lumea a trecut la nivelul următor.

Dar nu despre istoria filosofiei vreau să scriu în continuare. Există cărți pe tema asta, pe blog doar propun dezbateri pe teme focusate. 

Un început de Viziune

Școala din Milet a dat semnalul unui nou mod de gândire pentru antichitatea din spațiul sud-est-european. Omenirea se afla încă în copilăria timpurie a dezvoltării ei spirituale.

În aceeași fază a evoluției mă voi considera și eu în continuare. Un matur cu minte de matur, ochi de copil și receptivitate în limitele putinței. Ani de zile m-am întrebat, iar răspunsurile nu m-au satisfăcut pe deplin: ”Cum să fac să dobândesc o Viziune cât mai cuprinzătoare despre realitățile accesibile mie ? Și cum să nu cad în capcana de a face din Cunoaștere un simplu scop în sine, meschin, livresc?”.

Și așa am intrat benevol în colimatorul lui Cioran, pe care l-am citat în preambulul articolului. De fapt, Cioran nu contestă explicit Cunoașterea în sine (el însuși fiind un erudit), ci mecanismele asimilării acesteia. Procesul, ”the making of”, ca să mă exprim prozaic cu pretenții de ”plastic”.

Dar nu vreau să cad în capcana unei polemici dezechilibrat-existențialiste cu ilustrul gânditor din cauza unei fraze-paradox. Mai toți filosofii au recunoscut limitele minții umane, încă din vremea când psihologia nu se desprinsese de filosofie. Schopenhauer a concluzionat: de vreme ce natura noastră este trecătoare, nu avem motive să ne suspectăm intelectul că ar avea puterea de a cuprinde Infinitul, Eternul, Absolutul. Iar Nietzsche a radicalizat mesajul: filosofia trebuie deturnată de la subiectul Omului superior la subiectul Omului instinctual, cu o existență vremelnică, meschină, limitată genetic. Omul este încă idealizat. ”Omul este ceva ce trebuie depășit”, strigă Nietzsche în ”Așa grăit-a Zarathustra”, vestind sosirea Supraomului. Omul trebuie înțeles așa cum este el și abia apoi expus unui aer al înălțimilor spirituale. 

Nietzsche-Schopenhauer

Nu am puterea de a-l contrazice pe Nietzsche nici la 114 ani de la moartea sa fizică (căci moartea spirituală l-a hărțuit încă din 1889). Conștiința umană funcționează după reguli de supraviețuire și e într-o permanentă căutare a fericirii facile. Trăiește clipe, nu caută adevăruri. ”Adevărul” – subiectiv, primar sau cum o fi – este aici, acum, perceptibil cu ajutorul simțului comun, punct. Iar eforturile de gândire sunt orientate preponderent către scopuri utilitariste, profesionale. În restul timpului se caută distracția, confortul mental, cu recurs permanent către instinctual.

Cam multă GENERALIZARE. Cred că acesta este unul dintre cele mai relative concepte ale filosofiei de oricând și de pretutindeni. Îmi voi rezerva spațiu pentru a reveni asupra acestui subiect.

Dar nu acuz și nici nu analizez excesiv acum. Doar încerc să îmi găsesc un punct de sprijin, ca Arhimede, pentru viitoarele episoade ale ”Nesațului cognitiv”. Dincolo de toate limitările, Omul sau SubOmul din mine pendulează dual (nu duplicitar!) între două extreme. Pe de o parte, e adânc înrădăcinat în utilitarism, hedonism, confort mental. Pe de altă parte, caută cu disperare și direcția/sensul Infinitului, Absolutului și Eternului. Pur Asimptotic. 

________________________________________________

Cred că am găsit și punctul de sprijin, dar nu ca să răstorn Pământul, ci ca să nu mă răstorn pe mine însumi:

Dacă nu poți vedea Imposibilul cu Ochii minții, nu vei putea înțelege Posibilul nici măcar cu toate simțurile larg deschise. 

Anunțuri

De la ”ușurătatea” emoțiilor lui Kundera la ”greutatea” acceptării acestora

Publicat pe Actualizat pe


/ și o scurtă trecere prin ”eterna reîntoarcere” a lui Nietzsche /

 

Nu de mult, am experimentat cu surprindere o senzație incredibilă: răsfoind o carte despre Hitler, m-am trezit emoționat în fața câtorva fotografii ale acestuia: îmi aminteau de anii copilăriei mele, pe care i-am trăit în timpul războiului. Mai mulți membri ai familiei mele și-au găsit moartea în lagărele de concentrare naziste; dar ce însemna moartea lor pe lângă fotografia lui Hitler, care îmi evocă o vreme apusă a vieții mele, o vreme ce nu va mai reveni?
Astfel își radiografiază Milan Kundera memoria emoțională în debutul cărții ”Insuportabila ușurătate a ființei”. Introspecție nemiloasă, sinceritate-șoc.
Afirmația de mai sus e parte dintr-un expozeu pe tema ”eternei reîntoarceri”, unul dintre pilonii metafizicii lui Nietzsche. Pe scurt, Nietzsche a emis ipoteza repetabilității tuturor experiențelor noastre lumești. Istoria se repetă, nu doar la nivel macro, ci și la nivel de indivizi. Astfel, aria de manifestare a voinței noastre este drastic limitată, suntem predestinați, iar libertatea este o iluzie. Această recurență perpetuă ar intra oarecum în conflict cu ipoteza (inclusiv creștină) a liberului arbitru, care acordă omului anumite grade de libertate în luarea deciziilor privitoare la destinul său.
(Teoria lui Nietzsche a început să prindă cheag și în rândul oamenilor de știință, deși încă nu s-a impus definitiv. Se pare că o mare parte dintre decizii le luăm inconștient, dirijați cerebral, nu dezvolt aici. Citiți pe www.descopera.ro .) 
 Nietzsche vede în această repetabilitate o anumită ”greutate” care apasă pe indivizi, îngrădiți în luarea deciziilor, astfel încât liberul arbitru este pus sub semnul îndoielii.
În schimb, Kundera contrapune ”greutății” lui Nietzsche ”ușurătatea”  unicității existenței umane: destinul este implacabil, suntem unici și irepetabili. Și devenim ”ușori” prin efectul absenței  ”eternei reîntoarceri”.

*

Acum voi evada din zona raționamentului central al romanului ( opoziția dintre ”ușurătatea” și ”greutatea”  ființei) într-una neexplorată de Kundera în paginile acestei cărți: opoziția sau convergența dintre emoțiile pozitive și cele negative.
Mă întorc la citatul din startul articolului. Cum gestionăm fascinația pe care o resimțim față de o Oroare cu care am fost contemporani și care ne-a afectat în cel mai odios mod familia (dar nu direct, pe noi înșine!) ? Este copilăria-tinerețea o circumstanță nostalgic-atenuantă, capabilă să relativizeze inumanitatea unui Hitler, unui Stalin, unui Mussolini? 
Nuanțez, deși Kundera n-o face în carte: nu e vorba despre o adicție emoțională față de Hitler. În fotografie putea fi oricine altcineva:  Torquemada, Pol Pot, Ivan cel Groaznic, condiția era ca emitentul ideii să fi fost contemporan cu personajul. Fotografia conține simbolistica acelor irepetabile experiențe,  din perioada în care autorul se simțea liber și nemuritor. DAR Milan nu se disculpă nicio clipă față de vinovata sa percepție, ba chiar se adâncește în rană: ” Această împăcare cu Hitler trădează profunda perversiune morală, inerentă unei lumi întemeiate esențial pe inexistența întoarcerii, căci în această lume totul e dinainte iertat și, deci, totul e îngăduit în mod cinic”. Nuanțabil punct de vedere, cu tot sâmburele de adevăr cinic. Rămân la părerea că ”împăcarea cu Hitler” trebuie tradusă prin întoarcerea emoțională la un timp și la o stare de spirit iremediabil pierdute.

*

Aplicând  judecățile de mai sus la contextul României post-’89, parcă-i înțelegem pe cei (mulți!) ce regretă comunismul. Și pe Ceaușescu, personal.
Identific aici o dublă justificare a nostalgicilor ne-nomenclaturiști (nomenclaturiștii și torționarii intră sub incidența altui tip de judecată). Întâi, regretul unor beneficii devenite greu accesibile după 1989 (garanția unui loc de muncă sau accesul la beneficii de uz curent). Apoi, nostalgia după o tinerețe irepetabilă (valabilă în orice context existențial, nu doar în regimurile totalitare).
În fața unui Ceaușescu imortalizat în contextul producției-record de cartofi, multor români le vor vibra stimulatoarele cardiace, cu sentimentul amidonului pierdut, al țărânei planificat roditoare și al proprietății de stat. La coadă în piață, la cartofi, cu preț de mercurial.
 
1985_Nicolae Ceausescu intr-o vizita de lucru la CAP Ruginoasa
Ia un octogenar și pune-i la mână un ceas Pobeda. Zeci de furnicături îi vor străbate brațul cu gândul la tinerețea romantic-sovietizată, la timpul parcă încremenit în șantierele noroioase ale patriei, la cântecele patriotice însuflețitoare, la seducția heirupismelor ideologizate.
Ceas Pobeda
 
Câte milioane de bărbați s-or fi bărbierit glorios cu lamele ”Sputnik” – expresie facială a victoriei sovietice în lupta pentru cucerirea spațiului cosmic cu ”retrogranzii” capitaliști?!. . .
Sputnik lame de ras
 
Câte femei fertile nu au ”beneficiat” de prezervativele chinezărești ”Protex”?! Ce sentiment de complicitate se poate naște într-o femeie care s-a ”întovărășit” cu cauciucul protector, în climatul de teroare psihică instaurat prin celebrul decret anti-avort din 1966? 

 

prezervativ protex anii 70
 
Concluzia pare simplă.
Orice om este mișcat de nostalgia copilăriei-tinereții, indiferent de atrocitățile aferente. EMOȚII POZITIVE.
Orice om resimte și traumele, conștientizat sau nu, chiar dacă se raportează la cea mai frumoasă perioadă a vieții. EMOȚII NEGATIVE.
OPOZIȚIE sau CONVERGENȚĂ?
Filtrare. Și coexistență armonizată. 
Iar balanța dintre extreme trebuie subordonată, obligatoriu, RAȚIONALULUI. Dincolo de EMOȚII, dincolo de repetabilitatea sau unicitatea atrocităților, dincolo de ”ușurătatea” sau ”greutatea” ființei, există Liberul arbitru numit Conștiință. Până la proba contrarie.
Maniheiștii nu vor accepta aceste rânduri.

AȘTEPTÂNDU-L PE NIETZSCHE (1) – Coșmarul

Publicat pe Actualizat pe


/ ”Calul din Torino” – între coșmarul dostoievskian, delirul nietzscheian și absurdul lui Beckett /
640px-Friedrich_Nietzsche_drawn_by_Hans_Olde
Nietzsche – desen de Hans Ole
Torino, Piața Carlos Alberto, 3 ianuarie 1889. Un birjar încearcă fără succes să-și determine calul să înainteze. Furibund, vizitiul începe să-și biciuiască fără milă bidiviul. La scenă asistă și filosoful german Friedrich Nietzsche, care are un acces de compasiune și sare la gâtul animalului, izbucnind în plâns.  La scurt timp, i se declanșează primele simptome severe ale nebuniei care îl va chinui mai bine de zece ani, până la moarte.
Criza lui Nietzsche din 1889 a apărut pe un fond maladiv care pusese stăpânire pe trupul lui încă din copilărie. Dureri repetate de cap încă de la 9 ani, probleme cu vederea – culminând cu orbirea ochiului drept la 29 de ani, apoplexie, sifilis  și demență spre finalul vieții. O viață sub semnul insuficiențelor fizice, prin contrast cu strălucirea sa spirituală.
Nietzsche a fost un mare admirator al lui Dostoievski. Și este extrem de probabil ca biciuirea calului din Torino să fi declanșat în el o asociere insuportabilă cu sfâșietorul coșmar al lui Raskolnikov din ”Crimă și pedeapsă”. Firește, nu pot aduce argumente în acest sens, dar simbolistica e seducătoare și fecundă. Și, oricum, nimeni nu a reușit să îl diagnosticheze cu exactitate pe Nietzsche.
Reamintesc. În ”Crimă și pedeapsă”, Raskolnikov își trăia zbuciumul său moral legat de crima pe care plănuia s-o comită.  Tânărul ex-student se înveșmântase într-un cod moral napoleonian al eludării, chiar al depășirii condiției umane, al înfăptuirii unei crime ”mici” în slujba unor aspirații mărețe. Grandomania îi atrofiase simțul realității, al moralei.
Într-o noapte, se visează copil, alături de tatăl său, în orașul natal, fiind martor la schingiuirea pînă la moarte a unei mârțoage de către stăpânul ei beat.  Este un coșmar din care maturul Raskolnikov se trezește cu sentimentul îndoielii față de legitimitatea morală a crimei pe care urma s-o înfăptuiască în viața reală. Dar tot va comite crima, cauționat de repere morale eronate. Apoi e măcinat  de noi contradicții interne care îl întorc către o necesară purificare prin căință și prin ispășire.
Ca și Raskolnikov,  Nietzsche nu e străin de sentimentul înălțării deasupra semenilor săi. Dar, spre deosebire de personajul dostoievskian, filosoful demonstrează o dotare intelectuală corelativă superiorității pe care o afișează. În ultima sa carte, ”Ecce homo”, își face explicită conștiința propriei valori – ”Eu vin din înălţimi pe care nici o pasăre nu le-a întâlnit în zborul ei, cunosc abisuri în care nu s-a rătăcit încă nici un picior de om. Mi s-a spus că e cu neputinţă să mi se mai lase din mâini o carte de-a mea odată ridicată – eu tulbur până şi odihna de noapte”. . . Scria aceste rânduri cu un an înainte de declanșarea ireversibilei degradări mintale.
Nietzsche, în schimb, trăiește coșmarul biciuirii calului pe viu. Izbucnirea lui isterică este un semn al regresiei sale mentale, al infantilizării sale emoționale, care îi va accelera deteriorarea fizică până la moarte.
Departe de mine de a echivala rătăcitul Raskolnikov cu titanul Nietzsche. Dar am considerat necesar să creionez contextul unei întâmplări pe care o voi continua în articolul următor. Și, ca să îl citez pe filosoful german, sper să vă tulbur și eu puțin odihna de noapte. . .
(Nimic despre Beckett, deocamdată 🙂 )
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Articol scris în cadrul rubricii PSIluneala.
Tema săptămânii este ”Coșmarul”.  Cu un simplu click, găsiți o sumedenie de coșmaruri inspirate. Din realitate . . .