moarte

IntroSpectator (2) / (rubrică alternativă: Dublu Necroblog)

Publicat pe Actualizat pe


O scrisoare pierdută-n detalii despre
filme, filme și iar filme,
adresată lui Alex. Leo Șerban.
Și nu numai.
Dragă Leo,
De două luni caut un început pentru rubrica asta. Și după nefiresc de îndelungi cumpene, am decis să încep cu sfârșitul tău. Așa s-a scris IntroSpectator (1)
Ce vreau eu să fac mai departe e simplu. Să Privesc și să Analizez Filme (și n-am pus majusculele în mod gratuit). 
Nu sunt critic de film. Nici nu mă proclam continuatorul tău (te continuă colegii tăi critici, moștenitorii de breaslă). 
IntroSpectator” va fi, în primul rând, răspunsul meu la propunerea PSI & ”complicitatea” SofiArt de a diseca Filme. Dar vreau să fie mult mai mult, întotdeauna îmi propun prea mult, ca să pot atinge măcar un Ceva. (da, majuscula asta are și ea rolul ei!)
 Te urmăresc de când te știu, adică de prin anii ’90. Te-am citit pe unde te-am găsit – în Dilema (inclusiv veche), Libertatea, agenda.liternet.ro sau pe diferite forumuri. Și încă mai răscolesc după scrierile tale prin arhive, când vreau o părere de la un Maestru.
Între timp, ai murit.

*

întrerup ”IntroSpectatorul” din motive întemeiate:

*

Între timp, a murit și Gelu Odagiu.
Dragă Gelule. . . 
(aici trebuia să fie o înjurătură la adresa sorții! / pentru că totul e atât de simplu, încât devine de neînțeles, Nichita dixit!)
Ai fost printre primii mei interlocutori din blogosferă.
În ultima vreme, din ce în ce mai rar.
Între timp, deloc.
Mai bine rămân fără cuvinte.
Pentru că și tu erai Doar muzica.

*

Va urma.
După moarte trebuie să urmeze întotdeauna Ceva.

IntroSpectator (1)

Publicat pe Actualizat pe


Dragi cititori,
Sînt mai bine de 16 ani de cînd scriu la Dilema (veche). . . (Este, practic, dublul celei mai lungi relaţii pe care am avut-o cu cineva!). Am fost de faţă la naşterea revistei, la aniversările ei succesive, la părăsiri (unele, din fericire, temporare) şi regăsiri, la prime-veniri şi primeniri, la schimbări şi mutări, la bucurii şi tristeţi, la suişuri şi coborîşuri şi iar suişuri. Cum se zice la nuntă, „la bine şi la greu”. A fost – o mărturisesc fără nici un bemol – cea mai plină experienţă profesională pe care am avut-o vreodată. La lansarea Dilemei, în ianuarie 1993, Cosaşu a spus (memorabil cum îl ştim) că o revistă se face dansînd. Ei bine, tot ce mai pot adăuga este că am dansat – dilematic – cît să schimb vreo zece perechi de pantofi. Dilema a reuşit acest pariu aproape imposibil: să armonizeze „stilurile de dans” diferite ale unor oameni feluriţi. Am dansat, fiecare cum am putut şi ştiut, însă pe aceeaşi muzică. A dance to the music of time (este titlul unui roman englezesc) în interpretarea orchestrei dirijate de Andrei Pleşu.
Iar la sfîrşit, o reverenţă.
Alex-Leo-Serban
Alex. Leo Șerban (Sursa: bookaholic.ro)
Spun, aici, „sfîrşit” pentru că simt că, în ce mă priveşte, am ajuns la un fel de finiş. Cheful de a dansa mi-a pierit. A intervenit o rutină, o rugină, o insatisfacţie (pur personală) legată de meseria de jurnalist. Şi chiar de critic de film: am văzut, în ultimii ani, cum acest statut – la care visam, adolescent, nesperînd că visul mi se va împlini – a ajuns să nu mai însemne nimic. Credeam că sîntem utili, noi, criticii de film; îmi dau seama însă tot mai mult că probabil împărţim cu cronicarii de dans calitatea de „cea mai nefolositoare meserie din lume”. Asta, văzuţi din afară. Dinăuntru, constat că ceea ce începuse ca o pasiune devine un soi de sinecură. Sîntem invitaţi la festivaluri, în jurii etc., ca şi cum am fi deportaţi în vagoane de lux. Condiţia fiind să nu ne uităm o clipă pe geam, ci numai la filme. Or, dincolo de geam, oamenii nu văd filmele pe care le vedem noi, ci filmele de la televizor, pe care noi le-am văzut deja. Părem că ne chinuim să stoarcem soare din castraveţi. . .
Am avut totuşi norocul să fiu martorul renaşterii filmului românesc. Numai că, din păcate, perspectivele – şi aici – sînt sumbre. Cînd doi dintre cei mai optimişti regizori români (Cristian Mungiu şi Tudor Giurgiu) recunosc, în diverse interviuri, că filmul românesc a luat un start bun, dar va rata finişul din indolenţă sau incompetenţă instituţională, lucrurile sînt mai grave decît dacă ar spune-o un pesimist incurabil. Nu ştiu dacă românii mai sînt interesaţi să vadă filme româneşti bune; ştiu însă sigur că statul nu dă o ceapă degerată pe ele. Ce să mai vorbim despre critică. . .
Mi-ar fi, cu siguranţă, foarte comod să mă prefac, avînd de partea mea – deja – comoditatea de a scrie uşor, fără efort. M-aş preface că jurnalismul e ceea ce-mi place mai mult să fac, că lumea e foarte interesată de opiniile mele, că statutul pe care mi l-am dorit e la fel de prestigios ca atunci cînd mi l-am dorit, că nimic nu s-a schimbat şi că, în fond, chiar dacă totul s-a schimbat, pot continua ca şi cum – un finiş comod, senin şi nedilematic. Dar, tocmai pentru că întrebările pe care mi le pun sînt mai numeroase decît răspunsurile pe care le-aş putea da, am decis să mă opresc aici. O experienţă se încheie, dar căutarea continuă, căci lumea e mare.
Vă mulţumesc că m-aţi însoţit o bucată de drum.
a.l.ş.

 

[”Cuvânt de rămas bun”, de Alex. Leo Șerban.
Articol publicat în Dilema Veche, în noiembrie 2009, înainte ca Leo să părăsească România cu destinația Buenos Aires. 
Republicat tot în Dilema Veche, pe 10 aprilie 2011, la două zile de la moartea sa la numai 52 de ani (cancer limfatic), la spitalul ”Matei Balș” din București.]

Tardiv-preventiv

Publicat pe Actualizat pe


Știre. București. De la etajul 10 al blocului în care locuiește, un bărbat coboară până la mașina din fața blocului, ca s-o parcheze mai bine. Pentru câteva minute, în apartament rămâne fiica de 4 anișori, încă dormind. ”Soarta” face ca minora să se trezească. Își caută tatăl. Negăsindu-l, escaladează fatidic canapeaua din cameră, până la geamul larg deschis. Fetița este auzită de către o vecină strigându-și tatăl. Apoi, se mai aude doar zgomotul izbirii corpului micuței de solul din fața blocului. Tatăl se repede spre unica sa fiică, o ia în brațe, constată decesul survenit în următoarele secunde, proclamă moartea lui Dumnezeu, își invocă retroactiv moartea în schimbul supraviețuirii copilei, apoi intră în starea tardivă și inutilă de șoc. PS: Am citit pe un site  că mama dormea într-o cameră alăturată. . .

Nu am ce să comentez. Fac doar o asociere superficială și, poate, scandaloasă cu intro-ul din filmul ”Antichrist” al lui von Trier. Un film pe care unii prieteni de-ai mei l-au parcurs doar până în momentul căderii băiatului de la etaj, în timp ce părinții îl neglijează, regulându-se în slow motion prin casă. Amicii mei susțin că n-au putut trece de odioșenia fazei. Arta cere sacrificii, my fellows! Inclusiv sacrificii de receptare a senzațiilor tari de la publicul spectator.

Firește, nu pot cere părintelui de mai sus să suporte o asemenea scenă, deși sigur ar fi avut nevoie de o injecție cu acid profilactic. Inutilă profilaxia post-mortem, dragă nefericit părinte!. . .

Într-un scenariu SF, imaginând o realitate distopică și proiectând un creier electronic gigantic, iscoditor și memorator al tuturor activităților umane, nu m-ar mira să parcurg, pe fluxurile de știri ale viitorului, statistici de genul:

1. Ieri, pe teritoriul României, 7.954 de minori cu vârste de până la 7 ani au fost lăsați singuri acasă, pe perioade cuprinse între 10 și 149 de minute. 

Dintre aceștia, 840 au fost identificați jucându-se nesupravegheați cu obiecte contondente, tăietoare sau incendiatoare. 18 dintre ei au fost internați din cauza ingerării de materii/obiecte nedigerabile, 3 au fost internați cu răni ușoare datorate tăieturilor, iar doi au provocat incendii soldate cu moartea ambilor minori. 

De asemenea, 342 au fost identificați deplasându-se până la geamurile lăsate deschise de către părinți. 48 s-au aplecat dincolo de cadrul ferestrei și numai 3 au căzut. 2 dintre cei 3 au decedat, iar al 3-lea se zbate între viață și moarte la spital. 

2. Ieri, pe teritoriul României, 78.934 de minori cu vârste până la 12 ani au fost depistați călătorind pe banchetele din spate ale autoturismelor proprietate personală, fără măsurile legale de protecție (scăunel sau centură de siguranță). Dintre aceștia, 13 au fost implicați în accidente rutiere, numai doi fiind proiectați spre geamul din față. Unul singur a decedat pe loc, celălalt aflându-se în stare de comă indusă, medicii acordându-i șanse de supraviețuire cuprinse între 30-35%. 

3. Ieri, pe teritoriul României, 593.495 de minori cu vârste de până la 14 ani au fost depistați accesând website-uri cu conținut inadecvat vârstei lor.  Părinții au primit electroșocuri de avertizare de la distanță prin microcipurile implantate subcutanat.  143.454 de părinți au restricționat accesul copiilor la dispozitivele electronice respective, 148.465 au instalat softuri de restricționare a accesului pe website-uri inadecvate, iar restul sunt încă așteptați să reacționeze. S-au înregistrat și 456 de evenimente cu caracter de violență domestică, cei 456 de părinți recepționând de la Centrul de Monitorizare doze duble de electroșocuri punitive administrate subcutanat. (Tot de la distanță – dar în viitor se va subînțelege, va intra în limbajul implicit – n.a.).

––––––––––––––––––

Sunt mai ”bolnav” decât von Trier. Dar aș vrea ca lipsa prevenției părinților să fie încadrată la boli psihice. Partea proastă e că toți ar trebui să ne tratăm. Începând de acum. Cine zice ”Eu primul!” ???

(Voi lua tăcerea voastră ca pe o acceptare implicită, nu ca pe o dezaprobare tacită).

De la ”ușurătatea” emoțiilor lui Kundera la ”greutatea” acceptării acestora

Publicat pe Actualizat pe


/ și o scurtă trecere prin ”eterna reîntoarcere” a lui Nietzsche /

 

Nu de mult, am experimentat cu surprindere o senzație incredibilă: răsfoind o carte despre Hitler, m-am trezit emoționat în fața câtorva fotografii ale acestuia: îmi aminteau de anii copilăriei mele, pe care i-am trăit în timpul războiului. Mai mulți membri ai familiei mele și-au găsit moartea în lagărele de concentrare naziste; dar ce însemna moartea lor pe lângă fotografia lui Hitler, care îmi evocă o vreme apusă a vieții mele, o vreme ce nu va mai reveni?
Astfel își radiografiază Milan Kundera memoria emoțională în debutul cărții ”Insuportabila ușurătate a ființei”. Introspecție nemiloasă, sinceritate-șoc.
Afirmația de mai sus e parte dintr-un expozeu pe tema ”eternei reîntoarceri”, unul dintre pilonii metafizicii lui Nietzsche. Pe scurt, Nietzsche a emis ipoteza repetabilității tuturor experiențelor noastre lumești. Istoria se repetă, nu doar la nivel macro, ci și la nivel de indivizi. Astfel, aria de manifestare a voinței noastre este drastic limitată, suntem predestinați, iar libertatea este o iluzie. Această recurență perpetuă ar intra oarecum în conflict cu ipoteza (inclusiv creștină) a liberului arbitru, care acordă omului anumite grade de libertate în luarea deciziilor privitoare la destinul său.
(Teoria lui Nietzsche a început să prindă cheag și în rândul oamenilor de știință, deși încă nu s-a impus definitiv. Se pare că o mare parte dintre decizii le luăm inconștient, dirijați cerebral, nu dezvolt aici. Citiți pe www.descopera.ro .) 
 Nietzsche vede în această repetabilitate o anumită ”greutate” care apasă pe indivizi, îngrădiți în luarea deciziilor, astfel încât liberul arbitru este pus sub semnul îndoielii.
În schimb, Kundera contrapune ”greutății” lui Nietzsche ”ușurătatea”  unicității existenței umane: destinul este implacabil, suntem unici și irepetabili. Și devenim ”ușori” prin efectul absenței  ”eternei reîntoarceri”.

*

Acum voi evada din zona raționamentului central al romanului ( opoziția dintre ”ușurătatea” și ”greutatea”  ființei) într-una neexplorată de Kundera în paginile acestei cărți: opoziția sau convergența dintre emoțiile pozitive și cele negative.
Mă întorc la citatul din startul articolului. Cum gestionăm fascinația pe care o resimțim față de o Oroare cu care am fost contemporani și care ne-a afectat în cel mai odios mod familia (dar nu direct, pe noi înșine!) ? Este copilăria-tinerețea o circumstanță nostalgic-atenuantă, capabilă să relativizeze inumanitatea unui Hitler, unui Stalin, unui Mussolini? 
Nuanțez, deși Kundera n-o face în carte: nu e vorba despre o adicție emoțională față de Hitler. În fotografie putea fi oricine altcineva:  Torquemada, Pol Pot, Ivan cel Groaznic, condiția era ca emitentul ideii să fi fost contemporan cu personajul. Fotografia conține simbolistica acelor irepetabile experiențe,  din perioada în care autorul se simțea liber și nemuritor. DAR Milan nu se disculpă nicio clipă față de vinovata sa percepție, ba chiar se adâncește în rană: ” Această împăcare cu Hitler trădează profunda perversiune morală, inerentă unei lumi întemeiate esențial pe inexistența întoarcerii, căci în această lume totul e dinainte iertat și, deci, totul e îngăduit în mod cinic”. Nuanțabil punct de vedere, cu tot sâmburele de adevăr cinic. Rămân la părerea că ”împăcarea cu Hitler” trebuie tradusă prin întoarcerea emoțională la un timp și la o stare de spirit iremediabil pierdute.

*

Aplicând  judecățile de mai sus la contextul României post-’89, parcă-i înțelegem pe cei (mulți!) ce regretă comunismul. Și pe Ceaușescu, personal.
Identific aici o dublă justificare a nostalgicilor ne-nomenclaturiști (nomenclaturiștii și torționarii intră sub incidența altui tip de judecată). Întâi, regretul unor beneficii devenite greu accesibile după 1989 (garanția unui loc de muncă sau accesul la beneficii de uz curent). Apoi, nostalgia după o tinerețe irepetabilă (valabilă în orice context existențial, nu doar în regimurile totalitare).
În fața unui Ceaușescu imortalizat în contextul producției-record de cartofi, multor români le vor vibra stimulatoarele cardiace, cu sentimentul amidonului pierdut, al țărânei planificat roditoare și al proprietății de stat. La coadă în piață, la cartofi, cu preț de mercurial.
 
1985_Nicolae Ceausescu intr-o vizita de lucru la CAP Ruginoasa
Ia un octogenar și pune-i la mână un ceas Pobeda. Zeci de furnicături îi vor străbate brațul cu gândul la tinerețea romantic-sovietizată, la timpul parcă încremenit în șantierele noroioase ale patriei, la cântecele patriotice însuflețitoare, la seducția heirupismelor ideologizate.
Ceas Pobeda
 
Câte milioane de bărbați s-or fi bărbierit glorios cu lamele ”Sputnik” – expresie facială a victoriei sovietice în lupta pentru cucerirea spațiului cosmic cu ”retrogranzii” capitaliști?!. . .
Sputnik lame de ras
 
Câte femei fertile nu au ”beneficiat” de prezervativele chinezărești ”Protex”?! Ce sentiment de complicitate se poate naște într-o femeie care s-a ”întovărășit” cu cauciucul protector, în climatul de teroare psihică instaurat prin celebrul decret anti-avort din 1966? 

 

prezervativ protex anii 70
 
Concluzia pare simplă.
Orice om este mișcat de nostalgia copilăriei-tinereții, indiferent de atrocitățile aferente. EMOȚII POZITIVE.
Orice om resimte și traumele, conștientizat sau nu, chiar dacă se raportează la cea mai frumoasă perioadă a vieții. EMOȚII NEGATIVE.
OPOZIȚIE sau CONVERGENȚĂ?
Filtrare. Și coexistență armonizată. 
Iar balanța dintre extreme trebuie subordonată, obligatoriu, RAȚIONALULUI. Dincolo de EMOȚII, dincolo de repetabilitatea sau unicitatea atrocităților, dincolo de ”ușurătatea” sau ”greutatea” ființei, există Liberul arbitru numit Conștiință. Până la proba contrarie.
Maniheiștii nu vor accepta aceste rânduri.

SINGURĂTATE ÎN NOI (1/∞)

Publicat pe Actualizat pe


 / o versificație-răspuns despre care voi vorbi mai târziu /

Orice lacrimă ia forma picăturii chinezești

când curge prin aerul închis

al singurătății.

*

Copacii n-au yin și yang.  Florile n-au presentimentul morții.

Un bătrân își tamponează instinctiv cozile ochilor

cu o batistă plină de riduri.

 *

Nicio voce interioară nu se poate propaga

prin vidul sufletesc.

 *

Pereții au îmbătrânit în ritm cardiac.

 *

(Ce s-ar întâmpla dacă pasul

ar căpăta materialitatea piciorului?)

 *

În căutarea timpului pierdut,

mă tai în cioburi de clepsidră.

*

Pe globul ocular

 mi-au apărut cercuri concentrice, 

ca pe trunchiurile copacilor.

 *

(Ce s-ar întâmpla dacă ferestrele

Ar deveni conținutul imaginii din spatele lor?)

 *

”Moartea lentă” nu există. Moartea se consumă brusc.

Singurătatea e trăire decelerată.

Privirea în gol,

liniștea impusă a gândurilor, 

așteptarea.

*

Totul curge.

Totul e succesiune.

Încremenirile au fost inventate de poeți.

*

Orice lacrimă ia forma picăturii chinezești,

când curge.