poezie

Sorescu. Pentru că trebuia să poarte un (re)nume, i s-a spus Messi.

Publicat pe


Citesc un articol de-al lui Alex Ștefănescu în Ev Zet-ul online. Amintiri cu Marin Sorescu.

Nici n-apuc să intru bine în poveste, că mă lovește criticul cu o figurină de stil, de m-am simțit luat ca la unșpe metri:

 

sorescu-si-messi-1

 

Să-i dau un zoom, că nu se vede de la distanța critică a distinsului Alex Ștefănescu:

 

sorescu-si-messi-2

Comparația e copiată, senzaționalist, și în captionul pozei lui Sorescu, câteva rânduri mai jos:

 

sorescu-si-messi

 

Bre, ce să zic?!

Articolul se numește ”Amintiri despre un om timid”. Și aici, nu pot să-l contrazic pe nea Ștefi: nici Messi nu e vreun îndrăzneț! Aici a cam nimerit-o.

În plus, amândoi s-au împrietenit cu firul ierbii. Sorescu prin natura fiorului liric, Messi prin natura meseriei.

Cred c-aș mai dibui niscai metehne messi-anice la Sorescu, doar de-aș cita dintr-o poezie celebră ce-a lui:

 

Don Juan

Cand o dragoste
La care lucram mai demult
Mi-a reușit,
Atunci o trec pe curat,
Pe inima altei femei.

Natura a fost înțeleaptă
Creând mai multe femei
Decât bărbați,
Pentru că ne putem desăvârși
Sentimentul,
Folosind un mare număr
De ciorne.

 

Păi, e-n natura fotbalistului de geniu să tot ciornăiască până-și găsește aleasa, nu? Ciorne-s la tot pasul, că e și-o vorbă imemorială: ”Ciorna, ciorna, fratre!. . .”

Cert e că Sorescu n-a fentat Poezia, așa cum nici Messi nu fentează fotbalul, ci adversarii.
Dar Ștefănescu ne-a fentat de data asta ca-ntr-o cacealma de meci trucat de vestitul Jean Pădureanu (coneseurii știu despre ce scriu aici).

Hai că nu mai am cuvinte.
Doar linkul către acest articol simplu, după vorbă, după port:
http://www.evz.ro/amintiri-despre-un-om-timid-istoriile-lui-alex-stefanescu.html

 

 

 

Anunțuri

Cum mi-a marcat Morcoveață pre-adolescența

Publicat pe


Am citit ”Morcoveață” pe la 12 ani.

O carte nemuritoare, deși mulți copii de astăzi (mă refer la cei 3-5% pentru care cititul mai este un act benevol și, de dorit, plăcut) ar prefera, poate, scriitori mai actuali, mai ”în vogă” și ”eternizați” pe marile ecrane încă din timpul vieții.

Ușor tristă pe fond, dacă ne gândim la relația lui Morcoveață cu părinții. Dar și îmbibată de un spirit comic-satiric care pe mine, copilul, m-a sedus.

Capitolul de mai jos a rămas pentru mine un fel de graniță dintre copilul încă plin de fantezii diurne și viitorul adolescent. Mai ales finalul – delicios de spiritual – pot spune că mi-a activat centrii nervoși ai lirismului. Abia Nichita avea să mi-i facă să explodeze pe la 16 ani.

O lectură pe care o recomand nu doar copiilor aflați în ultimele săptămâni de vacanță. . . ci și maturilor care pot trece, uneori . . . deseori, granița către starea de copil cu ochii larg deschiși.

Așadar:

DIN SCRISORILE LUI MORCOVEAȚĂ CĂTRE DOMNUL LEPIC
ȘI UNELE RĂSPUNSURI ALE DOMNULUI LEPIC CĂTRE MORCOVEAȚĂ

Dragă tăticule,
M-am tot ținut de pescuit în timpul vacanței și asta mi-a pus sângele în mișcare. Niște buboaie cât toate zilele îmi ies pe pulpe. Stau la pat. Zac pe spate și doamna infirmieră îmi pune prișnițe. Atâta vreme cât piroanele astea afurisite nu se sparg, mă doare. După aia, nici nu mă mai gândesc la ele. Numai că se înmulțesc ca puii de găină. Unul trece, alte trei răsar. Nădăjduiesc însă c-o să ies la liman.

Fiul tău iubitor

 

Dragul meu Morcoveață,
Dat fiind că te pregătești pentru prima ta împărtășanie și înveți catehismul, trebuie să știi că omenirea nu te-a așteptat pe tine ca să aibă buboaie sau piroane, cum le spui tu. Lui Iisus Hristos i-au bătut piroane și în picioare, și în mâini. Dar el nu se văicărea, deși ale lui erau adevărate.
Curaj!

Tatăl tău care te iubește

 

Morcoveață către domnul Lepic

Dragă tăticule,
Te anunț bucuros că mi-a ieșit o măsea. Deși n-am încă vârsta, cred că-i o măsea timpurie de minte. Sper că n-o să fie singura și că te voi mulțumi întotdeauna prin sârguința și buna mea purtare.

Fiul tău iubitor

 

Răspunsul domnului Lepic

Dragul meu Morcoveață,
Tocmai acum, când ție ți-a ieșit o măsea, una de-a mea a început să se clatine. Chiar ieri dimineață mi-a căzut. Așa că, dacă tu ai o măsea mai mult, tatăl tău are una mai puțin. Precum vezi, nu s-a schimbat nimic, numărul măselelor în familie e același.

Tatăl tău care te iubește

 

(. . .)

Morcoveață către domnul Lepic

Dragă tăticule,
Aud că trebuie să pleci la Paris. Mă bucur de bucuria pe care ai s-o ai vizitând capitala, pe care mi-aș dori s-o cunosc și eu și unde, cu gândul, voi fi alături de tine. Știu că învățătura nu-mi îngăduie această călătorie, dar mă folosesc de acest prilej și te întreb dacă n-ai putea să-mi cumperi vreo două cărți. Cele pe care le am eu le-am învățat pe dinafară. Alege orice. Mi-e totuna. Totuși, mi-aș dori mai cu seamă Henriada, de Francois-Marie-Arouet de Voltaire, și Noua Eloiza, de Jean-Jacques Rousseau. Dacă mi le-aduci (cărțile costă o nimica toată la Paris), îți jur că pedagogul n-o să mi le confiște niciodată.

 

Răspunsul domnului Lepic

Dragul meu Morcoveață,
Scriitorii de care-mi vorbești erau și ei oameni ca tine și ca mine. Ce-au făcut ei poți să faci și tu. Scrie cărți, ca după aia să le citești.

 

(Din nou) Domnul Lepic către Morcoveață

Dragul meu Morcoveață,
Sunt tare uimit de scrisoarea ta de azi-dimineață. Zadarnic o tot recitesc. Nu mai scrii așa ca altădată și vorbești de niște lucruri ciudate, care nu-mi par nici de nasul tău, nici de-al meu.

De obicei, ne povestești ce ți s-a mai întâmplat, ne scrii al câtelea ești în clasă la învățătură, despre însușirile și cusururile fiecărui profesor, numele noilor tăi colegi, starea rufăriei, dacă dormi și dacă mănânci bine.
Asta, de altfel, e ceea ce vreau să știu și eu. Azi, însă, nu mai pricep nimic. De unde până unde, mă rog, bâiguiala aia despre primăvară, când acum suntem în toiul iernii? Ce vrei să spui? Ai nevoie cumva de un fular? Scrisoarea ta n-are nici dată și nu se poate ști dacă mi-o adresezi mie sau câinelui. Până și scrisul mi se pare schimbat, iar felul cum sunt așezate rândurile și puzderia asta de majuscule mă buimăcește. Pe scurt, bănuiesc că vrei să-ți bați joc de cineva. Presupun că de tine însuți. Asta nu-i o crimă, dar țin să te fac atent.

 

Răspunsul lui Morcoveață

Dragă tăticule,
Un cuvânt la repezeală, ca să te lămuresc cu ultima mea scrisoare. Tu n-ai băgat de seamă: era scrisă în versuri.

 

Adio, dar fumez în mine

Publicat pe Actualizat pe


Balada fumătorului gonit

(baladă contradedicată fumătorilor, pe care Legea anti-fumat i-a privat de spațiile publice închise)

Fumătorii fără vină

Vor tot timpul nicotină. . .

Fumătorii fără spații,

De-i vedeți, victimizați-i !!

 

Trec anii, trec lunile-n goană,

Și-n zbor săptămânile trec,

Rămâi sănătoasă, Țigară!

Îmi iau tabachera și plec!

 

Căci Legea mă pune-n mișcare

Spre zone private de-acum.

Și simt că m-apasă pereții

Plămânilor mei făcuți scrum!

 

Eu nu știu spitalul spre care

Pornesc pe penultimul drum.

(Spitalul e tot spațiu public

Închis? Hai nu fi! Dă-mi un fum!!. . .)

 

Fumam prin wc-uri la școală,

Palmam țigarete prin clasă,

Fumam cu colegele-n poală. . .

Doar vremea era canceroasă. . .

 

Fumam cu colegii de gașcă,

Cam toți mă  ”făceau”. Pe nedrept!. . .

De-atunci  învățasem, se pare

Cum este cu ”trasul în piept”.

 

Dar toate-s de-acuma uitare.

(Pe radiografie fac zoom).

Te las sănătoasă, Țigară,

Căci eu plec pe ultimul drum.

 

*

 

Și, totuși, cucoană Țigară,

Mai am o dorință, antum:

Mai lasă-mă înc-o secundă!

Te rog! Să-ți mai trag doar un fum!. . .

Valsul damnaților

Publicat pe Actualizat pe


 / versificație izvorâtă din atmosfera filmului ”Damnation” (1988), regizat de Bela Tarr /

Afară e orașul tăcerilor de smoală.

În valsul rătăcirii ne rotisăm alene.

Afară nu e nimeni. (Ce bine-o fi afară!).                      

E valsul fermentării în caldele cangrene. . .

 

Cât de frumos e valsul încolăcit pe tine,

Ca un colac ce-n mare s-ar transforma în laț!

Să bem cafea cu Moartea, legați la ochii minții!

Sau să sorbim orbește din ploaia fără zaț ?!. . .

 

Valsează-n haită câinii visând orgii lacustre,

Pierduți printre gunoaie în deșirat tangaj.

Se coc parfumuri triste în molcome iubite.

Bărbații sar ca dintr-un eliberat sevraj.

 

Poftiți la naufragiul condiției terestre!

Vom face vin din ploaie, din câini acordeoane,

Vom îmbăta și noaptea! Cutremura-vom cerul

Cu valsuri desplântate din coaptele betoane.

 

Te uiți la mine. Vie. Cu ochii tăi de moartă.

Privirea ta nu strigă. Privirea ta nu doare.

Nici câinii nu mai umblă. Nici noaptea nu mai mișcă.

Iubirile expiră. Valsăm tot în picioare. . .

 

E prea târziu în sânge. E prea-nnoptat în trupuri.

E vals în toți și-n toate. Valsează viii, morții. . .

E prea fierbinte-n umbre. E prea curând în moarte.   

Valsăm pe netrăite. Valsăm în voia sorții.

 

 *

 

Afară nu mai plouă. Afară nu mai latră.

Doar sexuri așternute  pe-un alegoric pat.

Cât de îmbătătoare, clocotitoarea vină

De-a-mi fi acum Femeie, de-a-ți fi acum Bărbat!

 

EPILOG

L-am descoperit pe Bela Tarr anul trecut, când i-am vizionat ultimul film – ”Calul din Torino”. Cum l-am descoperit, i-am și hărăzit spații epice pe blogul meu – aici.
L-am redescoperit de curând, când i-am vizionat un film de tinerețe – sus-menționatul ”Damnation”. Recomand filmul tuturor, dar mai ales celor (nu mulți) dispuși să-i absoarbă/(dis)cearnă atmosfera noir-kafkian-becketiană. Iar aici las și scena valsului care mi-a inspirat poezia deja scrisă mai sus:

Iluminarea lui Ungaretti vs Înserarea lui Quasimodo

Publicat pe Actualizat pe


Aveam vreo 17 ani. Ascultam la radio o emisiune despre lirica lui Giuseppe Ungaretti (1888 – 1970).

Și mi-a rămas în minte următorul poem:

Mattina 

      M`illumino

      d`immenso.

Dimineața

     Mă iluminez

     de (atâta) nemărginire.

Nimic mai simplu. Nimic mai încăpător.

Parcă îl aud murmurând pe Nichita: ”Atât de mult conținut învelit cu atât de puțină formă!”.

Dacă poezia ar fi o sculptare în imensitatea lexicală a unei limbi, închipuiți-vă cum ar arăta statuia ”Mattina”. Ca un corpuscul supracondensat explodând într-o inundație solară.

Să ni-l imaginăm acum pe Ungaretti pe 26 ianuarie 1917. Este soldat în primul război mondial. Este la Santa Maria la Longa, după o lungă bătălie și se trezește într-o dimineață de iarnă, viu, cu sentimentul Iluminării. Și scrie ce simte.

             

Ungaretti_Giovane

”M`illumino d`immenso.”

Pentru poetul italian, a fost doar o revelație. O puteam avea oricare dintre noi. O putea avea Confucius. O putea avea Dante. Petrarca. D`Annunzio. Și poate că au avut-o. Dar primul care a scris-o este Ungaretti.

Poetul e singur. El este acum Unicul copleșit de Imensitatea spațiului. Spațiul este prelungirea lui, nu este dincolo de el. Devin un Întreg.

Iar Spațiul este expresia vizuală a Privirii: e conștientizat doar în prezența Luminii.  Aici, Întunericul nu încape în cuvinte. Nu în cuvintele lui Ungaretti.

Sinele și Universul. Sufletul și Iluminarea. Punctul și spațiul. Aici și pretutindeni. Stare și Proces. Interdependență. Covârșire. Contopire. Teme care pot gravita oricând în jurul acestui poem nano-gigant.

Știm. Poezia nu are datoria de a da răspunsuri, ci de a naște noi întrebări. Noi teme.

*******************

Poezia e libertate, dar îmbracă și forme ”samavolnice”. Imaginează posibilități care pot anula orice altă realitate. ” M`illumino d`immenso” este paroxism la scară cosmică, atât de puternic, încât parcă neagă Întunericul.

Giuseppe Ungaretti a dat glas, subsecvent, ororii față de Război – simbol al Căderii, al subumanizării, al Întunericului. Iar poemul lui a fost un act de ”dezertare” din dimensiunea războiului,  a lumii decăzute, într-o cu totul altă dimensiune: cea a atracției și a contopirii universale.

Dar Lumina nu este singura cale. O știe prea bine și Ungaretti. Lumina veșnică ar însemna moartea nuanțelor. Ar duce la orbire.  Coexistența Luminii cu Întunericul este o temă la fel de fecundă.

De aceea, la final, voi ”opune” Dimineții lui Ungaretti, Seara lui Salvatore Quasimodo (1901-1968), contemporanul său (asociere sugerată de omul de litere italian Gian Lombardo):

Ed è subito sera

       Ognuno sta solo cuor della terra

       traffito da un raggio di sole: 

        ed è subito sera

Și deodată e seară.

       Fiecare om stă singur, pe inima Pământului,

       străpuns de o rază de soare:

       și deodată e seară.

–––––––––––––

De la contrar la complementar e mai puțin decât un pas.

Pustiu pe viu

Publicat pe Actualizat pe


 (text compus în cadrul rubricii

Duzina de cuvinte, de pe blogul PSI.

Din taina  gândului vă scriu.

Sunt grănicer într-un pustiu.

De-o parte, spiritul sălbatic.

De alta, sufletul văratic.

 

Nu vreau să-ncerc vreo alipire

Între concret și nălucire.

Nici nu prestez salubritate.

Sunt alchimist. De vise moarte.

 

Eu pendulez frecvent, din fire,

Între surpare și zidire.

Mă simt, în creierul ostil,

În echilibru. Instabil.

 

Cândva, gândeam ca un  naiv:

Când cerebral, când emotiv.

Azi, iată, m-am înțelepțit:

Gândesc cu sufletul ”vopsit”.

 

În vama ”sufletului-lipsă”,

Argumentez cu vreo eclipsă.

Când conștientul mi-e incert,

V-arăt un neuron inert.

 

Nici nu mai știu ce vămuiesc!

Mă plimb pe-un inorog drăcesc.

Sunt prizonier pe un hotar,

Pierdut în rit imaginar. . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 

Din taina  gândului vă scriu.

(Și nu mai știu de-s mort sau viu).

Iar inorogul purtător

Mă va-ngropa ”vindecător”.

_____________________________________

Uitasem cum e să scrii o poezie cu 12 cuvinte impuse, cu respectarea prozodiei de rigoare.

Îmi pare bine că mi-am amintit, cu ocazia participării la Duzina de cuvinte din această săptămână.

Așadar, cuvintele impuse au fost: vindecător, sălbatic, alipire, incert, nălucire, văratic, salubritate, alchimist, inorog, naiv, vopsit, lipsă.

Scriu mai prost decât aș vrea (continuare)

Publicat pe Actualizat pe


Să trec acum la subiecte mai serioase. Adică să las deoparte ”ComiC”-ul din „ComiCultural”.

Dacă îți propui să devii poet oficial, nu mai poți pretinde să ai viață personală, cum zicea Nichita.

Poezia te devorează și te re-creează.  Te face cel mai egoist și mai generos dintre pământeni. Te face să coabitezi simultan cu  extremele simțirii și gândirii. Simți că poți inventa realități paralele trăibile. Ai senzația că poți crea sisteme de gândire și simțiri neexperimentate de nimeni până la tine.

POEZIA TE SCRIE PE TINE, nu tu pe ea. Bineînțeles, citiți printre sensuri. . .

……………………………………………………..

Personal, am scris extrem de puțină poezie cu formă&conținut actualizate. Am rămas, deocamdată, în formule-parabolă, cu trimiteri voalate, uneori neconștientizate, la clasici. În lirica mea amatoristă se regăsesc influențe de la Ion Barbu, Jebeleanu, Păunescu (pe care  îl consider unul dintre marii versificatori români, dar nu printre marii poeți români), Nina Cassian, Șerban Foarță, Nichita, Sorescu și foarte puțin din Mircea Cărtărescu. Cam mare înghesuială de stiluri. DAR îmi doream ca tot ceea ce scriu să duc la o finisare&profunzime aproape de perfecțiune. 

 Nu-mi propusesem, până de curând, să mai intru în peisajul poeziei douămiiste.  Am fost pe la niște cenacluri, am respirat poezie actuală, dar nu m-am simțit din lumea celor care cuvântă în scris. Așa că m-am întors în viața mea reală, doldora de concret.

……………………………………………………..

În ultimele luni, însă, mi s-a redeschis apetitul pentru scriitura contemporană. Am citit aproape tot ce a apărut scris (deocamdată online, dar am și cumpărat unele volume)  de către poeții generațiilor 1990&2000. 

Răzvan Țupa. Teodor Dună. Dumitru Crudu. Iulian Tănase. Marius Ianuș. Radu Vancu. T.S.Khasis. Rita Chirian. Livia Roșca. Andrei Doboș. Claudiu Komartin. Andrei Doșa. Matei Hutopilă. Anatol Grosu. 

Lista e mult mai lungă.

Unii dintre poeții actuali scriu poezia viitorului sau sunt doar niște impostori nonconformiști în căutare de limbaje originale cu orice preț.

Câțiva, însă, vor fi SIGUR în manualele de limba română ale nepoților mei, pe care fiul meu îi va procrea peste vreo douăzeci de ani.

………………………………………………………

Mi s-a făcut un chef nebun să scriu în stilul anului 2014. Ce-am scris până acum e maculatură bine ambalată, cu urme de idei, dar prea puține urme de valoare, în accepțiunea critică a termenului.

Sunt extrem de curios dacă voi reuși. Măcar în 2015. Pentru mine. Am mai spus-o: nu voi înainta poezelele mele niciunui editor, chiar dacă voi  fi fulgerat de genialitate, vreodată.

Și scriu pentru că trăiesc poezia ca pe un foc sacru care întreține oxigenul pe care îl respir. Sau invers.