privire

Adorin Mărțișor și Femeia care nu zâmbea fățiș nici de 8 Martie

Publicat pe


sau ”O iubire ca-n filmele multinaționale”

/ contradedicat femeilor /

Adorin Mărțișor avea o colegă de serviciu pe care o doreai de la prima vedere, o priveai circumspect la a doua și față de care deveneai de-a dreptul defensiv de la a treia încolo.

Era aparent abordabilă, virtual insinuantă, acid-spirituală și, în general, obositor de inteligentă, chiar și după orele de program.

Niciun bărbat nu rezistase într-o relație cu ea mai mult de 6 luni, cu excepția unuia care își acceptase explicit inferioritatea, fără ca ea să i-o fi cerut vreodată.

Pentru Adorin, era femeia ideală, mai ales că era relativ proaspăt însurat.

Doi ani a urmărit din umbra funcției această femeie multirațională pe culoarele multinaționalei la care lucrau amândoi – el de doi ani și ceva, ea de vreo trei.

În primul an, de 1 Martie, îi compusese o scrisoare de intenție sentimentală anonimă de două pagini față-verso, tastată cu font Centaur cu dimensiunea 11, trimisă printr-o firmă de curierat rapid. Plus trei trandafiri naturali, albi, enclozați într-un buchet incognito.

Anul următor, tot de 1 Martie, (când împlineau, așadar, el doi ani și ceva, iar ea vreo trei  de multinațională), i-a trimis o poezie cu ceva decolteuri de limbaj, dar indecentă în intenții. La final, s-a semnat electronic. Când s-au întâlnit  pe holul firmei, pe fața ei se citea, cu majuscule, cea mai profi indiferență afișată vreodată într-o relație ”win-win”.

Peste 7 zile, de Ziua Femeii, nu i-a mai trimis nimic. La finalul zilei, când colega dădea să iasă pe ușă, Mărțișor și-a luat inima-n piept, i-a ieșit în cale și i-a adresat primele cuvinte informale ever, scoase parcă pe cauțiune din sufletul său atent delimitat de contextul de business: ” A fost cea mai deocheată declarație pe care am făcut-o vreodată unei femei cu care n-aveam încă o relație extraconjugală”.

Femeia rămase 4 secunde și jumătate înțepenită cu trupul la 45 de grade față de direcția de ieșire pe ușă, imobilă ca un manechin deviat de la traiectoriile învățate, răstimp în care se uită pe lângă el ca spre un prompter blank, de-ți venea să juri că se născuse cu un deficit de 43 de mușchi faciali.

Peste un an, el divorțase cu succes, iar ea trecuse printr-un dureros partaj caracterial față de bărbatul care îi acceptase explicit superioritatea, măritându-se cu unicul care avea să i-o recunoască implicit toată viața.

Apocalepsie

Publicat pe Actualizat pe


/ deodată, Nimic! /

 

Norii s-au refugiat pe sub streșini. Ploile au rămas suspendate.

Copitele au îngenungheat în potcoave. Caii invocă pseudopode, nevertebrate. . .

 

De sub asfalturi izbucnesc roci alogene.  În cer, s-a deschis un curcubeu, ca o rană.

Laptele moare lent în ugere. Vaci rumegând cu rictus de Satană.

 

Aripile au zburat fără fluturi. Omizile bat din antene a negație.

Către mormintele vacante  se-ndreaptă acum o nouă emigrație.

 

Vulturii atacă-n picaj imploziv,  măcelărindu-și  controlat măruntaiele.

Aerul se scutură de respirații. Pelerinate sunt astăzi gunoaiele.

 

Gravidele își ascund inabil sarcinile, ca pe niște tragice copiuțe.

Cu podurile palmelor, pe furiș, nivelează căpșoare, piciorușe, mânuțe.

 

Prea multe scorburi, prea puțini copaci. Pădurea a-nlemnit de-atâta iarbă.

Umbrele s-au mânjit cu soare și au dispărut în privirea mea oarbă.

                                                          

O fetiță probează un giulgiu. Și o face cu atâta grație!. . .

Cineva m-a sunat să îmi spună ce să fac cu ultima respirație.

 

Sunt singur acasă și-aduc o ultimă ofensă divinității.

Sunt propriu-mi chip cioplit. Și mă sustrag posterității.

 

Aș putea să-mi fac curaj. Aș putea să alertez vânturi. 

Aș putea să dezgrop tainele morților. Aș putea să moderez  gânduri.

Aș putea să urlu ca revelatul, aș putea să mă comport demonic.

Sugrum exorcist o lumânare. Lumea de-afară s-a izolat fonic.

(8) Clocotitor de singur

Publicat pe


Privire pironită  falic  prin ciobul tainic al ferestrei.