Sorescu. Pentru că trebuia să poarte un (re)nume, i s-a spus Messi.
Citesc un articol de-al lui Alex Ștefănescu în Ev Zet-ul online. Amintiri cu Marin Sorescu.
Nici n-apuc să intru bine în poveste, că mă lovește criticul cu o figurină de stil, de m-am simțit luat ca la unșpe metri:
Să-i dau un zoom, că nu se vede de la distanța critică a distinsului Alex Ștefănescu:
Comparația e copiată, senzaționalist, și în captionul pozei lui Sorescu, câteva rânduri mai jos:
Bre, ce să zic?!
Articolul se numește ”Amintiri despre un om timid”. Și aici, nu pot să-l contrazic pe nea Ștefi: nici Messi nu e vreun îndrăzneț! Aici a cam nimerit-o.
În plus, amândoi s-au împrietenit cu firul ierbii. Sorescu prin natura fiorului liric, Messi prin natura meseriei.
Cred c-aș mai dibui niscai metehne messi-anice la Sorescu, doar de-aș cita dintr-o poezie celebră ce-a lui:
Don Juan
Cand o dragoste
La care lucram mai demult
Mi-a reușit,
Atunci o trec pe curat,
Pe inima altei femei.
Natura a fost înțeleaptă
Creând mai multe femei
Decât bărbați,
Pentru că ne putem desăvârși
Sentimentul,
Folosind un mare număr
De ciorne.
Păi, e-n natura fotbalistului de geniu să tot ciornăiască până-și găsește aleasa, nu? Ciorne-s la tot pasul, că e și-o vorbă imemorială: ”Ciorna, ciorna, fratre!. . .”
Cert e că Sorescu n-a fentat Poezia, așa cum nici Messi nu fentează fotbalul, ci adversarii.
Dar Ștefănescu ne-a fentat de data asta ca-ntr-o cacealma de meci trucat de vestitul Jean Pădureanu (coneseurii știu despre ce scriu aici).
Hai că nu mai am cuvinte.
Doar linkul către acest articol simplu, după vorbă, după port:
http://www.evz.ro/amintiri-despre-un-om-timid-istoriile-lui-alex-stefanescu.html
„Și acum, o veste bună pentru elevi. . .”
. . . așa a început informația despre ”Ziua Educației” știrista de dimineață Andreea Marinescu, zâmbind serafic-prompteristic, marca Pro TV.
Deci, „Uraaa”! Azi nu învățăm! Bucurați-vă, copii în curs de imbecilizare!
Zilnic aud la tv formulări absolut idioate, croite subliminal pe ce vrea s-audă iraționalul colectiv al maneloizilor. ”O veste bună pentru elevi!”. . .
Ce să ne bucure mai întâi?:
a. Să ne bucurăm că scapă, măcar pentru o zi, copiii noștri de monstruosul sistem de învățământ românesc?
b. Sau să ne bucurăm ca gibonii că ne stau copiii cu creierii neocupați?
Dar hai să vă mai dau eu câteva știri cu iz ”educațional”. Direct de la sursă. Din interiorul fenomenului.
1. La Colegiul Mihai Eminescu, la deschiderea anului școlar, președintele lucrului bine făcut (vă amintiți. . .) Klaus Iohannis a lansat un mesaj cu ”o societate așezată pe valori”, cu ” să învațați”, cu ”să fiți corecți” și alte idei ridicătoare din mocirla irațiunii. Dacă s-ar fi obosit să intre într-una din clasele de la etajul 3, ar fi găsit clase cu bănci în stare avansată de uzură, pereți îmbătrâniți de nevopsire, table transparentizate de uzură, pe care creta descrie traiectorii incerte . . .
2. A, și să vă mai surprind: fiul meu de-a cincea a primit manuale gratuite! Învățământ altruist. Majoritatea manualelor sunt vechi de minim 10 ani și sunt aproape la fel de bine conservate ca Evangheliarul lui Macarie de la 1512. Să vă zic că manualul de geografie generală e tocmai din . . . 1997 ?! Cartea asta și-a serbat majoratul anul trecut, iar fiul meu nu e nici adolescent! Perversă relație . . .
3. Stați că nici nu m-am încălzit. Cei mai mulți ați auzit despre homeschooling. E-n vogă pe la televiziuni. Pe la talk-show-uri. Știți că mă bate și pe mine gândul? Hai să vă dau motive.
4. În clasa fiului meu e haos. Proaspăta dirigintă face cu greu față. S-au format deja cunoscutele ”bisericuțe”. Cele mai sudate sunt cele formate din copiii hiperactivi, care fac mișto de ceilalți la modul grobian-maneloid. Cei mai vizați sunt copiii mai liniștiți, eventual cei cu reacții întârziate, cei mai nedăruiți de la natură. Junglă. Nimic nou. Așa era și pe vremea mea. Sau . . .
5. Componenții grupului comunică deja pe what’s up. E cool, nu?! Sau e deja elementar, my dear Watson. Un părinte a interceptat istoricul discuțiilor. Blogul meu nu suportă cuvintele insalubre din textele micuților inocenți. Cu o virulentă tentă sexuală. Clasa a cincea!
6. Expresii ca ”uite la lesbiana aia” sau ”ăștia doi o să și-o tragă”, cu referire la colegii de clasă, au devenit deja clișeu. Texte deprinse în familie? Acces la filme / sitcomuri pentru adulți? Contact cu viața reală?. . .
7. O colegă a copiat la un test. Imediat, un curent de opinie defavorabil s-a creat. Perfect natural. Cei ce greșesc trebuie pedepsiți. DAR proporțional cu fapta. Și cu capacitatea de exercițiu încă inexistentă juridic.
8. Copiii au început s-o strige ”Copiuța”. Și s-o marginalizeze, s-o șicaneze. Părinții au venit la școală scandalizați. ”E foarte schimbată în ultima vreme, nu ne mai înțelegem cu ea”. Păi cine a pus-o să copieze?? Alta era treaba dacă ar fi proferat invective pe culoarele școlii, cum fac cei mai străluciți reprezentanți ai castei.
9. ”S-o trimită în altă clasă, că-i influențează negativ pe-ai noștri!”. Asta a fost replica unui părinte profund indignat. Și n-a fost singurul cu inițiativă segregaționistă față de o copilă care e trimisă direct în carantina infamiei.
10. Bravo, tovarăși! Înființați ghetouri pentru copiii viciați! Ai dracu ei cu cine i-a făcut!
11. Io, Comicultural fără prea mult ku klux klan în spirit, încep să mă simt inspirat de acești adulți cu simțul moralității. Mă uit pe mailurile din grupul părinților. (Comunicăm și noi între noi, ne-am modernizatără cu tonții!”.
Dac-aș dori o separație pe categorii gramaticale, pe trei sferturi dintre ei i-aș trece la clasa zero.
Dac-aș face separație pe categorii stilistice, deja m-aș simți foarte-foarte singur. Atââât de singurrr! Hai, poate cu 1-2 aș face echipă. Poate 3-4, să nu fiu rău. Am rămâne o clasă de 5×2 părinți cu 5 copii. Am face homeschooling prin rotație. Și zău c-am ieși mult mai câștigați!
Aș mai avea atâtea să vă împărtășesc, dar mi-e lene. Mă consumă viața reală, ceva de speriat.
………………………………………………………………………….
Așadar, începusem cu o veste bună pentru elevi.
Să termin cu o veste rea, tot senzual-prompteristic:
”Dragi copii, o veste proastă: mâine mergeți iar la școală. De Ziua Educației ați fost învățați ce bine e să stai departe de școală!”
Și ce aproape de adevăr a fost Pro TV! Fără s-o știe. . .
Cum mi-a marcat Morcoveață pre-adolescența
Am citit ”Morcoveață” pe la 12 ani.
O carte nemuritoare, deși mulți copii de astăzi (mă refer la cei 3-5% pentru care cititul mai este un act benevol și, de dorit, plăcut) ar prefera, poate, scriitori mai actuali, mai ”în vogă” și ”eternizați” pe marile ecrane încă din timpul vieții.
Ușor tristă pe fond, dacă ne gândim la relația lui Morcoveață cu părinții. Dar și îmbibată de un spirit comic-satiric care pe mine, copilul, m-a sedus.
Capitolul de mai jos a rămas pentru mine un fel de graniță dintre copilul încă plin de fantezii diurne și viitorul adolescent. Mai ales finalul – delicios de spiritual – pot spune că mi-a activat centrii nervoși ai lirismului. Abia Nichita avea să mi-i facă să explodeze pe la 16 ani.
O lectură pe care o recomand nu doar copiilor aflați în ultimele săptămâni de vacanță. . . ci și maturilor care pot trece, uneori . . . deseori, granița către starea de copil cu ochii larg deschiși.
Așadar:
DIN SCRISORILE LUI MORCOVEAȚĂ CĂTRE DOMNUL LEPIC
ȘI UNELE RĂSPUNSURI ALE DOMNULUI LEPIC CĂTRE MORCOVEAȚĂ
Dragă tăticule,
M-am tot ținut de pescuit în timpul vacanței și asta mi-a pus sângele în mișcare. Niște buboaie cât toate zilele îmi ies pe pulpe. Stau la pat. Zac pe spate și doamna infirmieră îmi pune prișnițe. Atâta vreme cât piroanele astea afurisite nu se sparg, mă doare. După aia, nici nu mă mai gândesc la ele. Numai că se înmulțesc ca puii de găină. Unul trece, alte trei răsar. Nădăjduiesc însă c-o să ies la liman.
Fiul tău iubitor
Dragul meu Morcoveață,
Dat fiind că te pregătești pentru prima ta împărtășanie și înveți catehismul, trebuie să știi că omenirea nu te-a așteptat pe tine ca să aibă buboaie sau piroane, cum le spui tu. Lui Iisus Hristos i-au bătut piroane și în picioare, și în mâini. Dar el nu se văicărea, deși ale lui erau adevărate.
Curaj!
Tatăl tău care te iubește
Morcoveață către domnul Lepic
Dragă tăticule,
Te anunț bucuros că mi-a ieșit o măsea. Deși n-am încă vârsta, cred că-i o măsea timpurie de minte. Sper că n-o să fie singura și că te voi mulțumi întotdeauna prin sârguința și buna mea purtare.
Fiul tău iubitor
Răspunsul domnului Lepic
Dragul meu Morcoveață,
Tocmai acum, când ție ți-a ieșit o măsea, una de-a mea a început să se clatine. Chiar ieri dimineață mi-a căzut. Așa că, dacă tu ai o măsea mai mult, tatăl tău are una mai puțin. Precum vezi, nu s-a schimbat nimic, numărul măselelor în familie e același.
Tatăl tău care te iubește
(. . .)
Morcoveață către domnul Lepic
Dragă tăticule,
Aud că trebuie să pleci la Paris. Mă bucur de bucuria pe care ai s-o ai vizitând capitala, pe care mi-aș dori s-o cunosc și eu și unde, cu gândul, voi fi alături de tine. Știu că învățătura nu-mi îngăduie această călătorie, dar mă folosesc de acest prilej și te întreb dacă n-ai putea să-mi cumperi vreo două cărți. Cele pe care le am eu le-am învățat pe dinafară. Alege orice. Mi-e totuna. Totuși, mi-aș dori mai cu seamă Henriada, de Francois-Marie-Arouet de Voltaire, și Noua Eloiza, de Jean-Jacques Rousseau. Dacă mi le-aduci (cărțile costă o nimica toată la Paris), îți jur că pedagogul n-o să mi le confiște niciodată.
Răspunsul domnului Lepic
Dragul meu Morcoveață,
Scriitorii de care-mi vorbești erau și ei oameni ca tine și ca mine. Ce-au făcut ei poți să faci și tu. Scrie cărți, ca după aia să le citești.
(Din nou) Domnul Lepic către Morcoveață
Dragul meu Morcoveață,
Sunt tare uimit de scrisoarea ta de azi-dimineață. Zadarnic o tot recitesc. Nu mai scrii așa ca altădată și vorbești de niște lucruri ciudate, care nu-mi par nici de nasul tău, nici de-al meu.
De obicei, ne povestești ce ți s-a mai întâmplat, ne scrii al câtelea ești în clasă la învățătură, despre însușirile și cusururile fiecărui profesor, numele noilor tăi colegi, starea rufăriei, dacă dormi și dacă mănânci bine.
Asta, de altfel, e ceea ce vreau să știu și eu. Azi, însă, nu mai pricep nimic. De unde până unde, mă rog, bâiguiala aia despre primăvară, când acum suntem în toiul iernii? Ce vrei să spui? Ai nevoie cumva de un fular? Scrisoarea ta n-are nici dată și nu se poate ști dacă mi-o adresezi mie sau câinelui. Până și scrisul mi se pare schimbat, iar felul cum sunt așezate rândurile și puzderia asta de majuscule mă buimăcește. Pe scurt, bănuiesc că vrei să-ți bați joc de cineva. Presupun că de tine însuți. Asta nu-i o crimă, dar țin să te fac atent.
Răspunsul lui Morcoveață
Dragă tăticule,
Un cuvânt la repezeală, ca să te lămuresc cu ultima mea scrisoare. Tu n-ai băgat de seamă: era scrisă în versuri.
Școala boala portocala. . .
. . . / Cioc-boc, tot pe loc /
”Dacă diferența a două numere naturale este cât treimea triplului jumătății celui mai mare număr natural de două cifre pare distincte, iar descăzutul este cât îndoitul diferenței mărit cu o treime din dublul triplului celui mai mic număr natural de două cifre impare distincte, atunci care este scăzătorul?”
Să vedem dacă ați ghicit. Acest text este:
-
O întrebare contra-timp din vreun test psihologic pentru angajarea într-un post-cheie dintr-o multinațională (sau măcar națională);
-
Cuvinte la care să te uiți cruciș, ca mai apoi să le iei pieptiș;
-
Problemă de matematică de clasa a patra.
Dacă sunteți părinți de copii de minim clasa a patra, știți răspunsul.
Dacă sunteți copii de minim clasa a patra, nu citiți acest articol, mai ales finalul.
*
Trece fiu-meu ”din ciclul primar în ciclul gimnazial”, cum am auzit deunăzi un copil de-a patra, bine instruit de niște părinți atenți cu formulările de carton vopsit. Mai pe-nțelesul vulgului, trece-ntr-a cincea. Dar nu despre fiu-meu vreau să scriu. Asta e treaba mea personală, circuit închis.
*
Tovarășa sau Doamna Învățătoare. Noțiuni relativ sacralizate ante/post-revoluție.
*
Am toată stima pentru toți pedagogii care își fac meseria cu credință. Înțeleg, chiar și imperfect, livresc, sensibilitatea subiectului și nu vreau să cad pradă unor nuanțe nemeritat peiorative pentru această categorie profesională. Tind să cred că misiunea unui pedagog este cu atât mai grea, cu cât predă unor vârste mai fragede. Desigur, un lector/profesor universitar are aureola unor studii superioare unui învățător sau profesor din ciclul gimnazial. Dar cred că mult mai greu este să cioplești caracterele a 25-30 de copii hiperactivi și ludici cu discernămînt limitat decât dacă ai prelua chiar și clase/grupe de 50-60 de elevi/studenți cu capacitate deplină de exercițiu. (Mă rog, când îmi amintesc de nebunia pre-adolescenței, de problemele pe care le cream profesorilor din ciclurile 5-8-9-12, parcă aș refomula fraza precedentă).
*
Nu am prea multe plângeri a-i aduce învățătoarei. O rotiță bine intenționată, totuși vizibil uzată moral, didactic și financiar, în angrenajul gripat al învățământului românesc.
S-a organizat o ceremonie oficială de despărțire. Clasa a patra, reamintesc. Două ore de plictiseală și de complezențe în grup. Discurs de lemn de esență putredă al învățătoarei: o retorică neadaptată la vremuri, la profilul psihologic al unor copii de 10 ani, o sumă de idei expirate, reîncălzite (sau reproduse) generație de generație. Ascultam prin aburii somnului frazele-i lungi și inerte, ca smoala cea fierbinte-curgătoare. Și abia acum îmi explicam de ce auzeam tot timpul de la copilul meu răspunsul ” Păi, nimic interesant” atunci când îl întrebam ”Azi ce s-a mai întâmplat la școală?”.
Fără îndoială, în proporție de 85%, fosta învățătoare a fiului meu (victimă și unealtă a unui sistem îndobitocitor) a avut o prestație de apreciat și de amintit peste ani. Și asta în ciuda faptului că se plângea până și personalul de la after-school de excesul de teme. Boală veche și fără leac.
Nu a defavorizat, de regulă, pe nimeni și nici n-a evidențiat în exces pe nimeni, ca să nu-i frustreze pe copiii mai puțin dotați intelectual. Dar a fost și abuzivă uneori, pedepsind întreaga clasă pentru că doi colegi mai țâfnoși s-au luat la harță și au creat un scandal cunoscut deja în toată școala.
Cine rămâne până la pensie în profesia asta adună (și) multe frustrări. De exemplu, învățătoarea se declara neputincioasă în fața avalanșei de greșeli de tipar/concepție din manuale: texte îndoielnic schematizate/sistematizate, limbajul împănat cu expresii nepotrivite vârstei elevilor. . . Așa cum au observat mulți profesori, acest tip de învățământ cu manuale alternative a perpetuat și obligativitatea menținerii profesorilor-meditatori, ca să nu mai amintesc de generoasa categorie socială de părinți-alternativi, fără de care majoritatea copiilor ar ajunge la limita depresiei. Slavă Domnului, încă țin pasul cu manualele, deși sunt dominat de metodele claselor 5-8. Dar, păzea, clasă a cincea, căci sosesc!. . .
*
Nu sunt atât de radical ca alții. De exemplu, Mihai Maci, licențiat și doctorand al Universității Babeș-Bolyai, a desființat sistemul de învățământ românesc (http://www.contributors.ro/editorial/cum-produce-scoala-tampiti/). A scris chiar și o carte – ”Anatomia unei imposturi – O școală incapabilă să învețe”. Nu sunt totalmente de acord, deoarece cred că s-a apropiat prea mult de extrema negativă a problemei. Totuși, acest organism, așa bolnav cum e, produce inclusiv olimpici pe bandă rulantă. Așa cum a produs și echipa Belu-Bitang gimnaste olimpice și mondiale (!?).
Mai că aș afirma că se aplică principiul conservării maselor, reformulat cam așa:
”Suma maselor de preșcolari care interacționează la începutul ciclului primar este egală cu suma maselor de elevi care rezultă la ieșirea din ciclul gimnazial”. Dar aici apare un Apendice esențial, pe care Lomonosov&Lavoisier nu l-au intuit: masa astfel conservată se va divide, la rândul ei, în: o imensă masă de mediocritate, pasibilă a se îneca la malurile învolburatului BAC . . . compensată de o peliculă transparentă și subțire de elite care vor face cinste țării pe la concursurile internaționale și, mai târziu, pe la împânzirea de multinaționale. AppenDixit!
*
Am promis la început că această notă informativ-educativă va avea și un sfârșit.
Am și eu o problemă pentru făcătorii alternativi de manuale:
Dacă preacrescutul a două cadre didactice este cât sfânta treime a îngustimii jumătății mai mici a celui mai mare Ego natural de două parale distincte, iar descrescutul este cât îndoielnicul divergenței mărite cu o troglodime din preagolul libertinului arbitru de trei parale extincte, atunci care e Decăzutul ???!!!
Se rezolvă prin metoda psihanabolizantă sau psihovigilizantă. La alegere.
(Nuanțez – mai exact, confuzez: înclin să cred că o asemenea problemă întortocheată trebuia să existe. Elevii de clasa a patra care o rezolvă ar putea căpăta semnalmentele viitorilor olimpici.
Olimpiada Pedagogomăniei. Nu m-am putut abține. De aceea scriu atât de rar.)
Adio, dar fumez în mine
Balada fumătorului gonit
(baladă contradedicată fumătorilor, pe care Legea anti-fumat i-a privat de spațiile publice închise)
Fumătorii fără vină
Vor tot timpul nicotină. . .
Fumătorii fără spații,
De-i vedeți, victimizați-i !!
*
Trec anii, trec lunile-n goană,
Și-n zbor săptămânile trec,
Rămâi sănătoasă, Țigară!
Că sparg scrumiera! Și plec!
Căci Legea mă pune-n mișcare
Spre zone private de-acum.
Și simt că m-apasă pereții
Plămânilor mei făcuți scrum!
Eu nu știu spitalul spre care
Pornesc pe Penultimul drum.
(Spitalul e tot spațiu public
Închis? Hai nu fi! Dă-mi un fum!!. . .)
Fumam prin wc-uri la școală,
Palmam țigarete prin clasă,
Fumam cu colegele-n poală. . .
Doar vremea era canceroasă. . .
Fumam cu colegii de gașcă,
Cam toți mi-o ”trăgeau”. Pe nedrept!. . .
De-atunci învățasem, se pare
Cum este cu ”trasul în piept”.
Dar toate-s de-acuma uitare.
(Pe radiografie fac zoom).
Te las sănătoasă, Țigară,
Căci eu plec. Pe Ultimul drum.
*
Și, totuși, cucoană Țigară,
Mai am o dorință, antum:
Mai lasă-mă înc-o secundă!
Te rog! Să-ți mai trag doar un fum!. . .
Adorin Mărțișor și Femeia care nu zâmbea fățiș nici de 8 Martie
sau ”O iubire ca-n filmele multinaționale”
/ contradedicat femeilor /
Adorin Mărțișor avea o colegă de serviciu pe care o doreai de la prima vedere, o priveai circumspect la a doua și față de care deveneai de-a dreptul defensiv de la a treia încolo.
Era aparent abordabilă, virtual insinuantă, acid-spirituală și, în general, obositor de inteligentă, chiar și după orele de program.
Niciun bărbat nu rezistase într-o relație cu ea mai mult de 6 luni, cu excepția unuia care își acceptase explicit inferioritatea, fără ca ea să i-o fi cerut vreodată.
Pentru Adorin, era femeia ideală, mai ales că era relativ proaspăt însurat.
Doi ani a urmărit din umbra funcției această femeie multirațională pe culoarele multinaționalei la care lucrau amândoi – el de doi ani și ceva, ea de vreo trei.
În primul an, de 1 Martie, îi compusese o scrisoare de intenție sentimentală anonimă de două pagini față-verso, tastată cu font Centaur cu dimensiunea 11, trimisă printr-o firmă de curierat rapid. Plus trei trandafiri naturali, albi, enclozați într-un buchet incognito.
Anul următor, tot de 1 Martie, (când împlineau, așadar, el doi ani și ceva, iar ea vreo trei de multinațională), i-a trimis o poezie cu ceva decolteuri de limbaj, dar indecentă în intenții. La final, s-a semnat electronic. Când s-au întâlnit pe holul firmei, pe fața ei se citea, cu majuscule, cea mai profi indiferență afișată vreodată într-o relație ”win-win”.
Peste 7 zile, de Ziua Femeii, nu i-a mai trimis nimic. La finalul zilei, când colega dădea să iasă pe ușă, Mărțișor și-a luat inima-n piept, i-a ieșit în cale și i-a adresat primele cuvinte informale ever, scoase parcă pe cauțiune din sufletul său atent delimitat de contextul de business: ” A fost cea mai deocheată declarație pe care am făcut-o vreodată unei femei cu care n-aveam încă o relație extraconjugală”.
Femeia rămase 4 secunde și jumătate înțepenită cu trupul la 45 de grade față de direcția de ieșire pe ușă, imobilă ca un manechin deviat de la traiectoriile învățate, răstimp în care se uită pe lângă el ca spre un prompter blank, de-ți venea să juri că se născuse cu un deficit de 43 de mușchi faciali.
Peste un an, el divorțase cu succes, iar ea trecuse printr-un dureros partaj caracterial față de bărbatul care îi acceptase explicit superioritatea, măritându-se cu unicul care avea să i-o recunoască implicit toată viața.
Valsul damnaților
/ versificație izvorâtă din atmosfera filmului ”Damnation” (1988), regizat de Bela Tarr /
Afară e orașul tăcerilor de smoală.
În valsul rătăcirii ne rotisăm alene.
Afară nu e nimeni. (Ce bine-o fi afară!).
E valsul fermentării în caldele cangrene. . .
Cât de frumos e valsul încolăcit pe tine,
Ca un colac ce-n mare s-ar transforma în laț!
Să bem cafea cu Moartea, legați la ochii minții!
Sau să sorbim orbește din ploaia fără zaț ?!. . .
Valsează-n haită câinii visând orgii lacustre,
Pierduți printre gunoaie în deșirat tangaj.
Se coc parfumuri triste în molcome iubite.
Bărbații sar ca dintr-un eliberat sevraj.
Poftiți la naufragiul condiției terestre!
Vom face vin din ploaie, din câini acordeoane,
Vom îmbăta și noaptea! Cutremura-vom cerul
Cu valsuri desplântate din coaptele betoane.
Te uiți la mine. Vie. Cu ochii tăi de moartă.
Privirea ta nu strigă. Privirea ta nu doare.
Nici câinii nu mai umblă. Nici noaptea nu mai mișcă.
Iubirile expiră. Valsăm tot în picioare. . .
E prea târziu în sânge. E prea-nnoptat în trupuri.
E vals în toți și-n toate. Valsează viii, morții. . .
E prea fierbinte-n umbre. E prea curând în moarte.
Valsăm pe netrăite. Valsăm în voia sorții.
*
Afară nu mai plouă. Afară nu mai latră.
Doar sexuri așternute pe-un alegoric pat.
Cât de îmbătătoare, clocotitoarea vină
De-a-mi fi acum Femeie, de-a-ți fi acum Bărbat!
EPILOG
L-am descoperit pe Bela Tarr anul trecut, când i-am vizionat ultimul film – ”Calul din Torino”. Cum l-am descoperit, i-am și hărăzit spații epice pe blogul meu – aici.
L-am redescoperit de curând, când i-am vizionat un film de tinerețe – sus-menționatul ”Damnation”. Recomand filmul tuturor, dar mai ales celor (nu mulți) dispuși să-i absoarbă/(dis)cearnă atmosfera noir-kafkian-becketiană. Iar aici las și scena valsului care mi-a inspirat poezia deja scrisă mai sus:
Atunci când scrisul devine o povară
. . . pentru că nu mai are loc de: familie, serviciu, somn, citit cărți, vizionat filme, prieteni offline – și s-a terminat, scrisul e abia pe locul 7!
. . . pentru că, totuși, ți-ai mai putea face timp de scris, dacă ai renunța la un pic de ( familie ? serviciu ? somn ? citit cărți ? vizionat filme ? prieteni offline ?) . . . dar simți că scrisul devine un compromis! Iar tu mai ai juma’ de viață și-o vrei fără compromisuri, măcar aici, unde nu depinzi decât de tine!
. . . pentru că nu te poți concentra la scris – și cu asta basta!
Parcă mai era ceva. A, da:
. . . și pentru că n-ai citit suficient în prima tinerețe. Căci, ai/n-ai talent, amatorismul riscă să tâșnească din fiecare rând pe care îl scrii. Iar tu vrei perfecțiune, pentru că de-aia te-ai născut idealist. Sau ai devenit, tot un drac, n-are relevanță aici relația de cauzalitate.
Cred că n-a mai rămas nimic.
Decât sertarele (drafturile) blogului, pline de texte începute, reformulate, autopromise. Și, încă, necompromise.
IntroSpectator (3)
Începuturile mele de spectator.
Mi-a luat mult timp să înțeleg Cum să mă uit la Filme. Din copilărie și până în prima tinerețe am mers la cinematograf mai degrabă pregătit de entertainment, decât de un act artistic. (Nu c-ar fi ceva fundamental rău în asta, dar, de exemplu, mi-e și rușine să recunosc la câte filme de unică folosință am plătit bilet! Sau cu câtă plictisomnolență i-am receptat la început pe Tarkovski sau pe Godard! Și chiar și pe Bergman. . .).
Mă scufundam în întunericul sălii de cinema ca un gălbenuș pregătit de o clocire epică. Simțeam că renasc de fiecare dată într-o nouă realitate – a filmului gata să mă adopte, chiar și în postura de decor sau de figurant. Îi percepeam pe actorii aceia de pe ecranul cinematic ca pe niște semizei antropomorfi. Probabil, un feeling apropiat de al aztecilor post-columbieni, uluiți de armele de foc ale spaniolilor cărora le atribuiau o ascendență divină.
- Sursa: http://www.fastcompany.com/
Magia ecranului mă confisca în așa hal, încât drumul spre casă îl parcurgeam ca printr-un păienjeniș contagiat de povestea care continua în imaginația mea. Spre adolescență, fantasticul din mine s-a mai transfigurat, devenind un fel de alter-realitate pe care începeam s-o supun și unor filtre rațional-valorice, nu doar emoționale.
Și, totuși, târziu, destul de târziu mi-am propus să intru nu doar în atmosfera-transa, ci și în substanța Filmelor.
*
Dar, înainte de a intra în teorii introspectatoare, aș dori să mă întorc puțin la inocența Începuturilor. 
Anii ’80. Eram copil. 11-12 ani, cam pe-acolo. Într-o zi, un coleg de clasă mi-a aruncat o informație de neprețuit: ”se dă Omul-Păianjen la cinematograf!”. Oaaaauuu, am sărit ca din arc, mi-am scotocit părinții de șase lei și zbughe-o la film! ”Omul-Păianjen” era pe vremea aceea culmea imaginației infantile, simbolul integrării în absolutul zgârie-norilor americani. Mai mobil decât Păsări-Lăți-Lungilă, mai agil decât Șaptecai și la fel de mulat vestimentar ca omulețul lui Gopo (!?). (Totuși, nu l-aș fi luat la schimb cu Greuceanu al nostru, care a eliberat soarele și luna de sub grea năpastă zmeiască, ispravă care-l face pe Spiderman să pară păienjenant de involuat!). Noi, românii postbelici și post-Ilici, nu prea aveam eroi de basme moderne. Rămăseserăm înțepeniți în categoria de inspirație stahanovistă – ”eroi ai muncii socialiste”. O invenție epocală a bloc(kbuster)ului comunist: eroul – personaj colectiv depersonalizat – Clasa Muncitoare.
Revenind la Spiderman, cenzura comunistă n-avea ce obiecta: nici urmă de ideologii burghezo-imperialiste. Spiderman era un fel de haiduc anti-capitalist sub ”acoperire” (ca și vărul lui, Superman), pierdut în păienjenișul decadent al Răului americanizat. Iar morala ”subversiv”-simplistă ar fi, într-o interpretare laxă – atâta Rău zace-n măruntaiele capitalismului, încât poliția e helpless, fără Omul-Păianjen s-ar duce dracului toată orânduirea lor bazată pe inegalitatea claselor și pe exploatarea (spider)omului de către om!. . .
Să revin. Am ajuns excitați emoțional la casa de bilete. Ne așteptam s-o găsim sub asediul puștanilor de toate vârstele. Bizar: nici țipenie!. . . Bucuroși de pustietate, am luat la repezeală bilete și am pășit în sala aproape goală, luminată neclar-obscur de becuri chioare, pe alocuri sparte. Miștooo, puteam să stăm unde doream, ne puteam și muta în timpul filmului, ( cu excepția zonei unde planau periodic cojile jilave de semințe scuipate dizgrațios de țigănușii abonați la locurile de la balcon. Un nu hotărât rasismului!. . .).
Și-ntuneric se făcu. Începutul era planificat: un documentar intoxi-educativ de la ”Sahia Film” despre abordarea științifică a culturilor de cereale, despre hibridizarea soiurilor bla bla bla. Copiii de astăzi ar lansa ouă clocite și vome regurgitate spre ecran dacă ar vedea așa ceva (eventual 3D!!). Dar nouă, copiilor optzeciști, chiar ne plăcea, era ca o prelungire intimă a Teleenciclopediei! Ne plăceau până și congresele partidului, că ne trântea tov. Ceaușescu perle pe bandă uzată – ”pretini” ”tomnai”, ”muncipiu”, ”coperative”, ”hotărârilii” și altilii asemeni.
După sfertul de oră semidoctrinar, din nou întuneric. Plini de speranță, citim pe nerăsuflate: ”Româniafilm prezintă: O producție a casei de film trei: CONCURS”. Senzații amestecate, preponderent disperate: Spiderman se amânase. Pe de o parte, eram nervoși că nu ne uitaserăm afară la afiș, intraserăm ca tăurașii prin poarta nouă. Pe de altă parte, ”Concurs”-ul lui Dan Pița nu suna așa de rău. Fusesem și eu pe la niște concursuri de cros, mă clasam mereu prin Top 3 pe municipiu.
Nu mi-a prea plăcut filmul per ansamblu, că oamenii ăia nu se-ntreceau la propriu, nu era chiar ca la olimpiade, pe locuri, fiți gata și poc pistolul. . . Dar m-a distrat cum jucau concurenții bâza, oameni serioși, nu puștani ca noi. I-am recunoscut doar pe Marin Moraru (apărea pe la revelioane), pe Gheorghe Dinică (îl văzusem în ”Explozia” și în câte și mai câte) și pe vestitul ”Șaptefrați” din ”Lumini și umbre” – Valentin Uritescu. . .
Și m-a mai distrat atmosfera aia cu oameni mari care se certau mai rău ca niște copii. Așadar, să fii mare nu-i nicio brânză, ăștia vorbeau în film despre ”etică, morală, mania persecuției” – dar erau mai năzuroși decât niște preșcolari . . . atunci ce sens mai are să te faci mare?!. . . Oricum, un film diferit de tot ce văzusem eu până atunci.
-
-
Scenă din filmul Concurs de Dan Pița (1982). Gheorghe Dinică, orchestratorul bâzei improvizate, îi face loc puștanului Claudiu Bleonț (dreapta), pentru ca acesta să poată plasa o scatoalcă incognito personajului cu fizionomia palmată.
-
Sursa: youtube
Totuși, n-a explodat maturitatea-n mine doar pentru că am văzut un film ”altfel”. Abia ”Pas în doi” avea să mă smucească din pasivitatea de cinefil neorientat. Pe lângă atmosfera pe alocuri delirantă, pe lângă finalul dezolant, toată adolescența mi-a sunat în cap disperarea lui Petre Nicolae: ”Să-mi dați piese brute!. . .Vreau piese brute!. . . Vreau să muncesc!”. Nici nu știam ce înseamnă ”piese brute”, nici nu m-a convins să vreau să muncesc, dar am simțit subcutanat drama de sub ”haz-de-necaz”-ul personajului. Ca să nu mai zic de zbuciumul teatral al lui Claudiu Bleonț. Și să nu omit că am cunoscut-o și pe Anda Onesa. Personal, dar asta e altă poveste.
Începusem să înțeleg că filmele nu sunt doar cu domnitori români idealizați de Sergiu Nicolaescu (buni și ei în lipsă de altceva!). Sau numai cu activiști, muncitori ori țărani cu limbaj de lemn sau din topor (descins din inerția secerii&ciocanului). Nici doar cu cowboy și cu indieni, cu Winnetou, Old Shatterhand, Superman sau Spiderman. Cu timpul, aveam să învăț noțiuni ca limbaj cinematografic, metaforă vizuală, încadraturi, unghiuri, perspective . . . și am pus ochii și pe niște teoreticieni, un fel de filosofi ai fenomenului cinema. Mi s-a deschis o lume în care trăim, de fapt, cu toții, mental și emoțional. Doar că n-o conștientizăm decât după îndelungi căutări sau, uneori, chiar după accidente existențiale.
Așadar, ”despre asta e vorba” ca să reproduc o expresie la modă pe care o urăsc cu sinceritate publică. Și va mai fi vorba și despre ieșirea din ”zona de confort” (altă expresie în curs de uzare) a spectatorului comun. Pentru că de-aceea am poreclit rubrica asta ”IntroSpectator”.
IntroSpectator (2) / (rubrică alternativă: Dublu Necroblog)
O scrisoare pierdută-n detalii despre
filme, filme și iar filme,
adresată lui Alex. Leo Șerban.
Și nu numai.
Dragă Leo,
De două luni caut un început pentru rubrica asta. Și după nefiresc de îndelungi cumpene, am decis să încep cu sfârșitul tău. Așa s-a scris IntroSpectator (1).
Ce vreau eu să fac mai departe e simplu. Să Privesc și să Analizez Filme (și n-am pus majusculele în mod gratuit).
Nu sunt critic de film. Nici nu mă proclam continuatorul tău (te continuă colegii tăi critici, moștenitorii de breaslă).
”IntroSpectator” va fi, în primul rând, răspunsul meu la propunerea PSI & ”complicitatea” SofiArt de a diseca Filme. Dar vreau să fie mult mai mult, întotdeauna îmi propun prea mult, ca să pot atinge măcar un Ceva. (da, majuscula asta are și ea rolul ei!)
Te urmăresc de când te știu, adică de prin anii ’90. Te-am citit pe unde te-am găsit – în Dilema (inclusiv veche), Libertatea, agenda.liternet.ro sau pe diferite forumuri. Și încă mai răscolesc după scrierile tale prin arhive, când vreau o părere de la un Maestru.
Între timp, ai murit.
*
întrerup ”IntroSpectatorul” din motive întemeiate:
*
Între timp, a murit și Gelu Odagiu.
Dragă Gelule. . .
(aici trebuia să fie o înjurătură la adresa sorții! / pentru că totul e atât de simplu, încât devine de neînțeles, Nichita dixit!)
Ai fost printre primii mei interlocutori din blogosferă.
În ultima vreme, din ce în ce mai rar.
Între timp, deloc.
Mai bine rămân fără cuvinte.
Pentru că și tu erai Doar muzica.
*
Va urma.
După moarte trebuie să urmeze întotdeauna Ceva.
IntroSpectator (1)
Dragi cititori,
Sînt mai bine de 16 ani de cînd scriu la Dilema (veche). . . (Este, practic, dublul celei mai lungi relaţii pe care am avut-o cu cineva!). Am fost de faţă la naşterea revistei, la aniversările ei succesive, la părăsiri (unele, din fericire, temporare) şi regăsiri, la prime-veniri şi primeniri, la schimbări şi mutări, la bucurii şi tristeţi, la suişuri şi coborîşuri şi iar suişuri. Cum se zice la nuntă, „la bine şi la greu”. A fost – o mărturisesc fără nici un bemol – cea mai plină experienţă profesională pe care am avut-o vreodată. La lansarea Dilemei, în ianuarie 1993, Cosaşu a spus (memorabil cum îl ştim) că o revistă se face dansînd. Ei bine, tot ce mai pot adăuga este că am dansat – dilematic – cît să schimb vreo zece perechi de pantofi. Dilema a reuşit acest pariu aproape imposibil: să armonizeze „stilurile de dans” diferite ale unor oameni feluriţi. Am dansat, fiecare cum am putut şi ştiut, însă pe aceeaşi muzică. A dance to the music of time (este titlul unui roman englezesc) în interpretarea orchestrei dirijate de Andrei Pleşu.
Iar la sfîrşit, o reverenţă.
Spun, aici, „sfîrşit” pentru că simt că, în ce mă priveşte, am ajuns la un fel de finiş. Cheful de a dansa mi-a pierit. A intervenit o rutină, o rugină, o insatisfacţie (pur personală) legată de meseria de jurnalist. Şi chiar de critic de film: am văzut, în ultimii ani, cum acest statut – la care visam, adolescent, nesperînd că visul mi se va împlini – a ajuns să nu mai însemne nimic. Credeam că sîntem utili, noi, criticii de film; îmi dau seama însă tot mai mult că probabil împărţim cu cronicarii de dans calitatea de „cea mai nefolositoare meserie din lume”. Asta, văzuţi din afară. Dinăuntru, constat că ceea ce începuse ca o pasiune devine un soi de sinecură. Sîntem invitaţi la festivaluri, în jurii etc., ca şi cum am fi deportaţi în vagoane de lux. Condiţia fiind să nu ne uităm o clipă pe geam, ci numai la filme. Or, dincolo de geam, oamenii nu văd filmele pe care le vedem noi, ci filmele de la televizor, pe care noi le-am văzut deja. Părem că ne chinuim să stoarcem soare din castraveţi. . .
Am avut totuşi norocul să fiu martorul renaşterii filmului românesc. Numai că, din păcate, perspectivele – şi aici – sînt sumbre. Cînd doi dintre cei mai optimişti regizori români (Cristian Mungiu şi Tudor Giurgiu) recunosc, în diverse interviuri, că filmul românesc a luat un start bun, dar va rata finişul din indolenţă sau incompetenţă instituţională, lucrurile sînt mai grave decît dacă ar spune-o un pesimist incurabil. Nu ştiu dacă românii mai sînt interesaţi să vadă filme româneşti bune; ştiu însă sigur că statul nu dă o ceapă degerată pe ele. Ce să mai vorbim despre critică. . .
Mi-ar fi, cu siguranţă, foarte comod să mă prefac, avînd de partea mea – deja – comoditatea de a scrie uşor, fără efort. M-aş preface că jurnalismul e ceea ce-mi place mai mult să fac, că lumea e foarte interesată de opiniile mele, că statutul pe care mi l-am dorit e la fel de prestigios ca atunci cînd mi l-am dorit, că nimic nu s-a schimbat şi că, în fond, chiar dacă totul s-a schimbat, pot continua ca şi cum – un finiş comod, senin şi nedilematic. Dar, tocmai pentru că întrebările pe care mi le pun sînt mai numeroase decît răspunsurile pe care le-aş putea da, am decis să mă opresc aici. O experienţă se încheie, dar căutarea continuă, căci lumea e mare.
Vă mulţumesc că m-aţi însoţit o bucată de drum.
a.l.ş.
ComiCultural 